How bad do you want it?

  Mat Fitzgerald, autorul acestui volum este o autoritate in lumea atletica, jurnalist, antrenor si nutritionist sportiv, avind la activ alte 20 de carti de specialitate, pe linga cea deja mentionata, citeva gasindu-si loc si in biblioteca-mi.

Nu stiu cum m-am intersectat cu aceasta carte, insa a „picat” la fix inaintea unei curse pe care nu eram foarte sigura ca o voi parcurge, nefiind suficient de pregatita pentru 16 kilometri. Citind citeva capitole am gasit impulsul mental de care aveam nevoie sa ma duca in cursa oficiala si la finish.

Prin anii ’90 profesorul Tim Noakes a venit cu ideea ca exista un Model Central de Guvernare (MCG). Acesta practic afirma ca performanta sportivilor de anduranta este limitata de un sistem inteligent din subconstient, guvernatorul central, care tempereaza sistemul locomotor si astfel, efortul este limitat de capacitatea fizica a atletului in sensul ca viteza si puterea de deplasare nu depasesc capaciteatea fizica si nu supun corpul la un stress mai mare decit poate sustine. Ideea e ca daca un astfel de sistem nu ar exista, atletii extrem de ambitiosi si-ar pune viata in pericol, antrenindu-se peste capacitatea lor fizica si de-aici n-ar mai fi decit un pas pina la un soc, o ischemie sau rigiditate musculara.

Aceasta teorie a fost revolutionara, iar preparatorii fizici practic au acceptat lucrurile ca atare: organul care iti limiteaza performanta nu este sistemul cardiovascular sau sistemul locomotor, ci creierul. Si totusi ce pot face altetii sa-si imbunatateasca performanta daca aceasta le este limitata de subconstient si de acest guvernator central? Pai sa se antreneze in continuare, simplu, nu?! Aceasta teorie m-a dus si la urmatoarea chestiune: cei ambitiosi nu au nicio sansa in fata celor dotati fizic?

Din fericire, s-a constatat ca acest sistem de guvernare subconstient nu prea exista si ca atletii, de fapt, au control asupra propriilor performante. Si pentru ca exista un nume la cum partea constienta a creierului ajuta sportivii, acesta este modelul psiho-biologic (Psychobiological Model). 

Practic, deciziile pe care le iei in timpul unei curse in functie de oboseala pe care o simti, cit de dificil este parcursul si cum iti dozezi efortul se produce la nivel senzatiilor si percepriilor constiente. Desigur, toate gindurile care ne coplesesc cind performam, prin urmare felul in care simtim efortului, ne pot limita, dar asta se petrece constient si subiectiv, asta e ideea.

Many aspects of endurance performance that were always presumed to be biological in nature are now known to be mind-based. To give one example, studies by Paul Laursen of Australia’s Edith Cowen University and other researchers have demonstrated that, except in extreme cases, dehydration, which is biological, does not cause athletes to slow down in races; instead, the psychological condition of feeling thirsty does.

Mat Fitzgerald – „How bad do you want it?”

Avem douasprezece capitole, fiecare reprezentind cite o poveste a unui sportiv de anduranta: maratonisti, triatlonisti, biciclisti, canotori, persoane cu dizabilitati fizice. In volumul de fata nu inveti cum sa te antrenezi la sala sau pe pista desi autorul sugereaza ca antrenamentul sustinut si, treptat, de lunga durata usureaza performanta (duh, e de bun simt, nu ai progres daca ramii pe loc, in orice domeniu), ci mental. Cit de important e sa iti doresti sa atingi o performanta, sa te concentrezi si sa ai capacitatea necesara sa filtrezi si sa iei doar ce trebuie din mediul inconjurator si din experientele trecute. Desigur, si ajutorul moral al celor din jur este important.

Fara efort, determinare si constanta nu atingi nici capacitatea mentala care sa-ti aduca performanta. Vorbesc si din mica mea experienta acum. Fiecare kilometru parcurs, fiecare strop de sudoare si stringere din dinti, toate acestea te fac un om mai puternic, iar increderea in sine capata o noua valenta. Este extraordinar cum fizicul afecteaza in mod pozitiv mentalul iar acesta iti ridica si/sau determina performanta. Totusi, important este sa stii si cind sa te opresti, cind sa iei o pauza, sa deslusesti mesajele pe care ti le trimite corpul, nu sa te uiti la performanta si pregatirea celuilalt.

… What is the logic of punishing yourself each day , of striving to become better, more efficient, tougher?

„The value in it is what you learn about yourself. In this sort of situation all kinds of qualities come out – things that you may noy have seen in yourself before” – Steve Prefontaine

Mat Fitzgerald – „How bad do you want it?”

Desi nu am foarte mult kilometri „in adidasi” (mai multi oricum fata de cei care n-o fac deloc, nu?) am rezonat foarte mult cu aceasta carte si, cum am mai zis, m-a motivat atunci cind am avut nevoie. Desi momentan nu mai alerg din motive de sanatate, citesc mult in acest domeniu, imi pun la punct un plan de pregatire ca atunci cind voi primi ok-ul sa nu mai pierd timpul cautind o metoda eficienta si sustenabila de antrenament.

Inchei cu un citat din ultimul capitol, „Is it worth it?”, avind speranta ca v-am facut macar putin curiosi daca sunteti interesati de sport, de performanta, fie din pozitia de sportiv sau cea de admirator de la distanta.

Being oneself also requires a certain amount of comfort with uncertainty. None of us are born knowing who we are. We become who we are by facing new challenges and coping with them.

The path between you and the best you can be is unexplored territory. You are on your own, to some extent, to discover not only what motivates you to „leave it all out there” but also your special formula for maximum mental fitness… To approach your sport as an ongoing fire walk, aiming to move closer and closer to the unreachable wall that represents your ultimate physical limit, is to embark on a journey of transformation in which you become more and more the athlete – and the person – you want to be as you tackle the obstacles that hinder your progress. This journey is the greatest gift that endurance sports have to offer, and all you have to do to receive it is to wholly embrace the challenge of seeing how far you can go.

Mat Fitzgerald – „How bad do you want it?”

She made my day!

Octombrie 2008

Am aproape doi ani pe aceste meleaguri, dar chiar si acum mai descopar ceva, mai tresar, ma minunez si tot asa. E o experienta, chit ca asta va ramine casa mea. Poate o sa-mi amintesc diverse episoade traite si poate chiar am ragazul sa le si scriu. Mda…mai imi trebuie si ceva talent. Om vedea…mai am ceva sperante. hihihi
Evident ca pina sa iau decizia sa ma mut aici vizitasem Olanda. Ca sa nu mai spun cit am visat in copilarie la ea. Mai trebuie sa spun ca in Romania n-am facut un tel din a ma muta aici, nici macar nu m-am gindit la asa ceva. In adolescenta si perioadade dupa m-au bintuit gindurile plecarii in Canada, dar si atunci ca ceva abstract , mai mult din cauza faptului ca prietena mea se mutase acolo. Dar, in afara de a-mi cumpara o carte despre Canada si sa-mi pierd vreo doua-trei nopti pe net, n-am facut. S-a intimplat sa ma mut aici In Olanda. Pur si simplu.

Dar sa povestesc un episod de astazi. In introducere trebuie sa spun ca am admirat si inca ma topesc de bucurie cind ma saluta sau salut necunoscuti pe strada, cind vad zimbete oriunde, cind aud un „alstublijeft” cind imi dau bonul, chiar si cind cite un negru ma intreaba ce mai fac si apoi imi zice ” jij ben een mooie vrouw”. Nimic badaran, nimic grotesc asa cum se intimpla pe strada in Romania.
Azi am fost sa cumpar bulbi de lalele pentru parintii mei. Am descins intr-o florarie (hmmm…magazin de plante), am ales vreo patru feluri de lalele si am intrebat-o pe vinzatoare daca se pot recupera pentru doua cicluri de inflorire. Blonda cu pistrui mi-a expilcat tot ce voiam sa stiu, a vazut ce-am ales, mi-a zis cit de frumoase sint unele dintre ele ca le-a pus si ea in gradina anu’ trecut si m-a intrebat daca sint pentru cadou. I-am zis ca da. Oooo..pai atunci le impachetam frumos. Le-a aranjat, dichisit, s-a uitat ce culori au florile si a pus aceleasi culori si pe ambalaj pentru ca, nu-i asa, totul trebuie sa se asorteze. Imi venea sa-i zic ” vrei sa fim amice?” Poate e doar strategie de marketing, nu-mi pasa, dar te simti bine, iti vine sa cumperi tot magazinul. Si nu e un caz izolat. Cu citeva zeci de minute inainte cumparasem ceva dintr-o drogherie. Dupa ce-am pus produsele la casa m-a intrebat daca am gasit tot ce-mi trebuia. Uite, asta e unul dintre motivele pentru care nu regret c-am ales sa traiesc aici. Pentru ca nici o vinzatoare, functionar, politist, controlor si mai stiu eu ce, nu-mi strica ziua pentru ca ei si-au ales meseria care ii face asa de amariti si nefericiti. Pentru ca daca incerc si rascolesc si ajung la concluzia ca nu-mi place nimic sau nu-mi vine bine pot sa plec din magazin fara sa am mustrari de constiinta, si sa primesc si un salut de la revedere. Nu cum TREBUIE sa cumpar ceva chiar daca nu-mi place pentru ca in Romania vinzatoarea e in stare sa ma impuste pe loc daca indraznesc sa nu-mi scot banii din buzunar. De la revedere…nici nu mai visam.
Asa ca, azi, florareasa „mi-a facut ziua”!

12 ani

…au trecut de cind m-am mutat 2000 de kilometri mai hacana de Romania, in Regatul Tarilor de Jos, mai pe scurt, Olanda.

Nu-ti dai seama ce bagaj ai, sau ce ascunzi in spatele dulapului, pina nu te desprinzi cu totul, pina nu te dezradacinezi si te plantezi in alta parte.

Betesugul cu care m-am ales la sfirsitul anului trecut vad ca are si el beneficiile lui. Am avut timp suficient sa-mi transfer articolele din celalat blog si sa recitesc unele dintre ele, mai ales cele de la inceput. Citeva nu mai sunt publicate, acum le consider mult prea personale sau inutile (duh…la ce-am publicat in ultima vreme despre mine nu stiu daca mai e ceva de pastrat in privat…en fin), insa mi-au redat starile inceputului. Apoi, blegos, am alunecat pe panta amintirilor si al nostalgiilor, mi-am amintit de niste oameni care au existat la un moment dat in viata mea la re-inradacinare, unii mai sunt si acum aproape, altii, din pacate, au disparut fizic de pe lumea asta sau au plecat spre alte zari, inapoi la casele lor sau spre noi „acase”.

In primii ani am trait cu uimire (cum ne tot indeamna dr. Vasi Radulescu in cartile sale sau online), cu bucurie si un fel de teama sa nu gresesc cu ceva… nici acum nu-mi explic aceasta teama care ma cuprinsese, bine ca n-a durat mult!!! E cliseu ce spun, insa am invatat mult despre mine, m-am dezvaluit in forme pe care nu stiam ca le am in interior, am pastrat cite ceva de la „vechea” eu si am lasat sa ma dezvolt in noul sol. Am fost uimita sa constat cit de flexibila am devenit aici, pentru ca, abia acum pot spune cu certitudine, inainte nu eram, desi aveam aceasta impresie despre mine 🙂

Am invatat ce inseamna rabdarea, in primul rind, cu mine, cu sistemul si cu necunoscutii care mi-au iesit in cale. Am mai invatat ca nu trebuie sa fii geniu sau elita si ca „doe je best en het komt in orde” e suficient si nu-ti taie nimeni capul, nu trebuie sa lucrezi mai mult decit necesar sau sa dovedesti ceva.

Desigur, au existat si momente de frustrare, in care m-am simtit persecutata (e cam dur cuvintul!), nu pentru ca sunt romanca ci pur si simplu din cauza incompetentei altora, din cauza lacunelor din sistem sau din cauza vreunei erori umane. No biggie, totul a trecut, poate vin altele! Nu am incercat sa ma integrez fortat, daca s-a intimplat a fost firesc si natural. Cind m-am simtit nedreptatita am spus cu tact ce ma supara, fara sa-mi inghit frustrarile si sa le transform in ceva mare si veninos.

Am zis din capul locului ca in momentul in care pot sa fac o gluma in olandeza, cind imi voi gasi o coafeza care sa stie sa ma tunda si sa ma bibileasca cum vreau, cind voi folosi sistemul medical la maxim, fara vreo fuga in Romania sa-mi controlez splina, de exemplu, atunci chiar voi fi acasa. Poate n-o sa va vina sa credeti, insa o coafeza si o cosmeticiana a fost cel mai greu sa gasesc! Pe cit de frivol pare subiectul, mi-a dat multi ani bataie de cap. Nimic nu se compara cu un cap aranjat dupa preferinta si placut tau! Iar despre sistemul medical, ce sa zic. M-am indragostit de el (nu ma luati in seama, sunt sub influenta unui Dr. McDreamy pe care l-am cunoscut azi :)) ). In spitale n-am ajuns foarte des, doar de citeva ori (si ca pacient si ca vizitator), insa suficient cit sa-mi fac o impresie si sa declar ca este asa de bine pus la punct, birocratic vorbind, si fiecare pacient este tratat cu respect, inteles, lamurit si nu este grabit pentru ca „mai astepat si altii la usa”. Nu exista preferinte, nu exista spaga, esti ajutat la nevoie, se face totul pentru tine. Asta este experienta mea. Desigur, categoria din sanatate numita „medic de familie” o pun in alt loc, intr-un sertaras cu mici nemultumiri.

Tot la inceput am hotarit sa nu-mi largesc cercul de prieteni pe criterii etnice. La vremea respectiva se organizau muuulte petreceri si intilniri romanesti la care nu am participat niciodata. Daca am cunoscut pe cineva ma intrebam in primul rind daca in Romania as fi putut avea vreo relatie de prietenie, amicitie, cum vreti s-o numiti voi, cu persoana respectiva. Foarte simplu!

Dupa atita amar de vreme inca ma bucura fiecare salut pe strada, chiar daca nu ne cunoastem, faptul ca mi s-a oferit ajutor cind abia mergeam sau ca sunt judecata si apreciata pentru ceea ce reprezint eu ca om si nu de unde vin. Chiar o sa public saptamina asta un articol de acum citiva ani care n-a vazut luminapina acum.

Imi aduc aminte cum m-am infipt prima data in namol, neavind experienta prea mare cu bicicleta, sau cind am plecat in rochie ca deh, toate olandezele pot sa mearga gratioase in fuste si rochii pe doua roti, eu de ce n-as putea? M-am trezit la un moment dat cu rochia ridicata pina la mijloc. Nu stiu nici acum cit timp oi fi pedalat cu poalele-n briu, in toata splendoarea! Ah, si inca ceva, nu numai ca nu ma mai deranjeaza ploaia, am si alergat cind ploua cu galeata! Ha!

12 ani…o viata de om, ce sa mai!

What does this button do?

The voice is a precious instrument, an emotional instrument. There is nothing between you and your audience. There is no guitar plank to hide behind, no giant stack of keyboards, no battery of tom-toms. There is nothing and no one to blame except yourself, and an audience will murder you and dance on your grave in a heartbeat if you let them.

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

Oohh…nici nu stiu cum sa incep si cum sa va indemn sa cititi autobiografia lui Bruce Dickinson. Azi-noapte am terminat cartea si acum ma simt putin dezorientata pentru ca nu stiu ce lectura ar putea sa ma atraga dupa volumul lui Bruce.

Faceti abstractie de faptul ca este vocalistul unei trupe heavy metal, ca poate n-ati auzit de aceasta si ca, in niciun caz nu e printre preferintele voastre in materie de muzica. Ptiu, „satanistii” astia! Sau ca e trupa mea de „capatii”, iar el unul dintre eroii mei in viata (oh, ce mult sun a grupie! ) Bruce Dickinson e mult mai mult de atit! E un fenomen! Si nu e la prima „indrazneala” scriitoriceasca. Daca stiti de cine vorbesc, veti fi mai mult decit incintati sa aflati, la prima mina, cum s-au nascut niste piese, unde s-au inregistrat albume si, in general, chestii de culise, fara a trece granita spre gossip, indecente sau razbunari ieftine.

„Flight of Icarus” began life in a toilet. Adrian was found of playing guitar in bathrooms – he liked the ambiance from the tiles – and, while he was noodling away, I heard a sequence of chords and started singing along to them. The chorus of „Flight of Icarus” just started flying like an eagle as a result.

I quickly realised that we potentially had a song under four minutes that could do the unthinkable for Maiden: airplay on US radio. For the lyric, I flipped the story of Icarus on its head and made the father the villian of the piece. Driven by ambition and ego he forces his son to fly, with terrible consequences as his son, in youthful exuberance, flies too high and his wings melt. Basically the pushy parent revisited

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

A trait citeva vieti si, ma intrebam pe parcursul lecturii, daca nu cumva e vreo felina, de cite ori s-a intilnit fata in fata cu moartea, fara sa braveze. E genul de om care musca din viata ca dintr-un mar pirguit, care traieste la intensitate si stie ca nu are timp sa-si plinga de mila.

Daca vreti inspiratie, umor de calitate, trairi, daca vreti sa invatati ceva, cu doua miini va recomand „What does this button do”. Inlocuieste orice carte de dezvoltare personala pentru ca nu ai cum sa nu te imbibi din entuziasmul si pozitivitatea lui. Ca sa clarificam, vorbim de o persoana care acum citiva ani a descoperit ca are cancer.

I was beginning to feel quite important, but in among the bravado was the temptation to despair. For three days or so, all i noticed were hospitals, churches and graveyards. By, God, London was infested with the bloody things.

On the way to the pub, I considered how I felt about my cancer. Nobody could answer the question, „Why me?” Actually, I reasoned ,it’s probably just shitty bad luck. Nobody was out to get me and my cancer was an aberration. I thought about hating it, but I’m not good at long-term hating – I’m a momentary, flash-in-the-pan sort of chap when it comes to anger. I would say life is too short to hate cancer; I would treat my cancer as an uninvited guest and politely but firmly dismiss it from my house

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

Pentru mine a fost o bucurie sa citesc aceasta carte, sa il citesc pe autorul Dickinson care nu este deloc novice sau neindeminatic cu istorisirile in scris, sa vad omul din spatele scenei si sa mi se confirme caracterul pe care banuiam ca-l are. Stiu ca micul meu articol nu face dreptate volumului in sine, dar sper ca v-am convins sau v-am facut curiosi macar o picatura. Si mai am convingerea ca nu si-a angajat niciun ghostwriter pentru autobiografie.

„What does this button do? An autobiography”, a aparut la editura HarperCollins Publishers in 2017. Daca nu se gaseste in Romania (si cred ca nu), as sugera comanda online de pe book depository, stiu ca livreaza gratuit wordwide.

Femeia la 40 de ani

Pentru ca inca nu mi-am completat rubrica „”despre mine”, va dezvalui cite ceva prin fiecare post pe care-l public. Asadar, tocmai ati aflat ca am 40 de ani…si un pic, adica 42.

Cum am ajuns sa scriu despre asa ceva pe blog? Deunazi vorbeam cu o prietena la telefon care m-a intrebat cum a fost la neurolog. Primul cuvint care mi-au venit in minte a fost…batrina, virstinca. Asta am simtit cind am vazut ca atit asistenta cit si medicul specialist sunt muuult mai tinere ca mine. 🙂

Pina acum citiva ani am fost cumva speriata, intrigata si, in acelasi timp, nerabdatoare de gindul ca incep o noua etapa, o noua virsta care se scrie cu 4!!! Cind s-a ajuns aici???!!! Right? Timpul trece, s-au tesut povesti si mi-am mai umplut tolba cu ceva amintiri si, iac-asa, fara sa-mi dau seama, ajung la pragul de 40. Evident, nu s-a intimplat nimic notabil, adica nu m-am culcat la 39 fresh si ca o floare si dimineata, la 40 eram complet alta, plina de riduri si cu viata ajunsa la capat. Ba chiar m-am convins ca virsta, asa cum pretutindeni se spune, e doar o cifra. Cum alegi sa o traiesti, asta face diferenta!

Indraznesc sa spun ca este una dintre cele mai frumoase etape, cu multe transformari interesante si in acelasi timp simti cum se aseaza organic lucrurile plus ca ai, natural, o alta atitudine. Ma hazardez, oare, sa declar ca este un fel de adolescenta a virstei a treia? Da, aceasta virsta mijlocie e etapa adolescentina a batrinetii!

Simt cum evenimentele si faptele au capatat o alta dfinitie, totul se transforma si se linisteste intr-un fel in care nu l-am experimentat la douazeci sau treizeci de ani, am devenit mult mai selectiva din toate punctele de vedere, emotional nu ma implic asa de mult incit sa imi tulbur sufletul la nesfirsit, calmitatea si reflexia sunt la ordinea zilei. Ma vad altfel si nu mai strimb nasul, nu mai „colectionez” lucruri inutile si oameni care nu-mi spun nimic sau nu ma ajuta sa cresc. Si nu, nu fumez nimic in caz ca va intrebati!

Cred ca fiecare femeie, daca nu a facut-o in mod constiincios pina acum, trebuie-trebuie sa aiba grija de oase, muschi, vagin si creier. Si nu este optional!!!

Sa ne pastram cit mai natural (prin alimentatie si ceva suplimente acolo unde si daca este necesar) densitatea osoasa astfel sa reducem osteoporoza sau nedoritele fracturi. Sa facem sport si sa pastram masa musculara de ce nu, poate sa o si marim, prin sport, activitate fizica eventual zilnica dar sustinuta si regulata. La fel de importanta este si zona intima. Nu vrem sa avem un asa zis „vagin senill”. Prin atrofierea organului si subtierea peretilor vaginali, mucoasele membrane se usuca, all in all intreg „sistemul” poate sa pice pur si simplu ca electricitatea ceea ce duce mai tirziu la incontinenta urinara, sa amintesc numai asa ceva ca sa nu ne adincim in depresie 🙂 Asa ca nu va refuzati placerea de aface sex sau dragoste cit mai mult. Si bine!

Desigur, la fel de multa importanta dati si creierului, aceasta materie gelatinoasa care trebuie onorata pentru tot ce face pentru noi. Cititi cit mai mult, mergeti la concerte, vedeti filme, intilniti-va cu prietenii, fiti curioase, practicati meditatia.

Pina la urma cred ca sunt niste reguli de bun simt, nimic exagerat si la indemina fiecareia dintre noi. Tot ce imi doresc este sa imi traiesc restul vietii cit mai senin si frumos, iar pentru asta nu e niciodata tirziu sa ma onorez cu o viata sanatoasa, sa-mi pastrez mintea ascutita, sa am grija de mine fizic si mental si, daca asta e dorinta mea, sa o iau de la capat in orice domeniu. Ideea e sa o facem cu gratie si forta. Excesele au fost la douazeci, zic.