It’s all glamour, right?!

Pina sa fiu eu cea rapusa la pat, nu m-am documenta prea mult despre ce inseamna hernia de disc, cu ce se maninca si cum o imblinzim. Desi, retrospectiv gindind, au fost niste semnale tot anul ca ma paste asa ceva (acum exista suspiciunea ca am dus pe picioare una din cele doua hernii, fapt care ar explica multe). Durerile mele de spate sunt foarte bine cunoscute de medicul de familie, de-a lungul timpului am incercat diferite metode de inlaturare si tratament, pe linga medicamentele inhibatoare si de relaxare musculara, am facut fizioterapie in nenumarate rinduri, am folosit bandaje neuromusculare si ventuze si am ajuns si la un chiropractician. Anul care a trecut mi-a adus citeva episoade pe care reusisem sa le tin sub control in modul descris mai sus (one at the time) pina la momentul zero de la sfirsitul lunii noiembrie. Inca sunt un caz deschis, nu am terminat inca investigatiile si mai astept un al doilea sau reconfirmarea diagnosticului (exista niste complicatii care au ridicat sprinceana neurologului). Dar nu despre asta voiam sa vorbesc, ci despre partea mai putin vazuta de la distanta cea din culisele bolii.

Orice afectiune te umileste, cred ca asta este un fapt. La un anumit nivel asta simti. Asta mi s-a intimplat, desigur, si mie. Sa ating un nou prag al umilintei.

Voi aminti citeva din neplacerile prin care am trecut eu de cind am fost rapusa la pat mai bine de o luna fara sa ma pot misca.

-dusurile sunt mai rare si chiar inexistente in primele zile, prima saptamina chiar, ca altfel lesini. Iti prioritezi fiecare miscare si fiecare respiratie si mai important e sa mergi, totusi, la toaleta decit sa fac dus;

-sa depinzi de altii si sa n-ai intimitate nici in baie ca singur nu poti sa te tii pe picioare;

– kilogramele care vin cu statul imobilizat;

-parul incilcit dupa prima saptamina pentru ca atunci cind te-a luat durerea nu ai mai avut timp sa te gindesti la asa ceva si sa-l prinzi in coada;

-partenerul este cel care te dezbraca si iti pune chilotii pe tine (hello moartea pasiunii!);

– de prea mult stat in pat si medicamentele care dau constipatie apar si hemoroizii;

-nu ai cum sa te epilezi, nici cu ajutor nici fara, iar de dus la salon nu se poate vorbi, asa ca te prezinti la medicul specialist in toata splendoarea cimpanzeu-style;

-daca ai „norocul” sa iti apara fire albe de tinara (moi!) acum e momentul sa hotarasti daca vrei sa-ti lasi culoarea naturala sare-piper pentru totdeauna! Oricum, nu prea ai alternativa, fizic nu ai cum sa te vopsesti. Hei, trebuie sa-ti alegi cu grija prioritatile: mersul la buda sau vopsitul (cum am mai spus)??!!

– dupa ce, timid, reusesti sa faci citiva pasi si sa mai iesi si tu in lume, ajungi sa enervezi colegii pietoni cu mersul tau incet si sontic;

-desigur, toata activitatea fizica si performanta la care ai ajuns pina sa te imbolnavesti e aruncata la gunoi, sau mincata de ciine. Cind te repui pe picioare te asteapta beginner level;

-iti trebuie muuulta rabdare cu tine, cu boala, cu ceilalti care nu au capacitatea sa inteleaga cit de dureros poate sa fie daca nu au trecut prin asa ceva sau nu au experimentat first hand linga cineva cu hernie de disc(uri);

 – am renuntat la alt fel de imbracaminte decit cea predominant sportiva desi tu abia pasesti, nu faci performanta, dar este singura comoda. Ajungi sa iesi in adidasi (incaltaminte comoda si fara toc) si geanta de piele pe umar. Style-ish, nu?

-vorbesti la telefon, sau esti prin vreo sala de asteptare si din senin scoti un au-au-au la diferite intensitati vocale. Nu, nu am luat-o razna, ci ma trec „socuri electrice” prin piciorul inca amortit;

– esti in imposibilitatea sa explici (in orice limba) ce simti uneori pe piciorul „adormit”, pe linga socurile amintite mai sus sau senzatia de taiat cu lama pe muschi, mai e si o a treia foarte greu de descris. Eu i-am zis „un fel de atac de panica al piciorului” – go figure!

Intre timp, din fericire, arat mai mult a om, femeie, decit animal salbatic. Dar am fost in acel stadiu al existentei de care am vorbit mai sus, fara voia mea.

In concluzie as mai cere, in numele nostru, al celor suferinzi, sa ne acordati putin credit. Daca vedeti pe strada sau in fata blocului o persoana care pare neingrijita, in haine lejere, cu parul in toate directiile, ginditi-va ca exista sanse ca ea sa sufere si sa nu se afle (pe moment) in capacitatea fizica de a face mai mult decit un hooker shower sau, intr-un caz fericit, un dus normal,. Multumesc!

Rabdare si pastile

Povestea incepe la sfirsitul lunii noiembrie cind, dintr-un exces de zel, am facut o miscare gresita si dupa doua minute am fost efectiv secerata de o durere de spate pe care nu o mai experimentasem pina atunci. Practic, am fost redusa la tacere, tacerea statului in pat. Niciodata nu m-am aflat in situatia de a depinde 100% de cineva. Niciodata pina acum, asa ca invatam lucruri! Nu mai vorbesc de intensitatea durerii si complexitatea ei. Ca sa ma fac putin inteleasa, si fara sa exagerez, nu puteam sa respir adinc pentru ca in urmatorul moment eram rapusa de durere.

Acesta este si unul din motivele pentru care am vrut sa „ies” online. Vreau sa impartasesc experienta mea medicala si cu altii si ce invat din ceea ce mi s-a intimplat. E un teritoriu oarecum nou si pentru mine.

La medicul de familie unde am fost initial, am ajuns plingind si mai ca am lesinat in cabinet. Mi-a fost administrata o doza de morfina, mi s-a facut o reteta si acasa am plecat. Dupa doua saptamini ingrozitoare a venit momentul MRI-ului. De ce nu s-a intimplat mai devreme? Pentru ca s-au combinat o serie de elemente precum lentoarea olandeza si sfirsitul anului cind este aglomerat peste tot!Dupa o alta saptamina a venit si telefonul mult asteptat cu diagnosticul: se vede clar, e hernie. Intr-o ora vei primi un telefon de la Neurologie pentru o programare. La ce spital doresti sa mergi?

Intilnirea cu neurologul a fost saptamina asta. Alte vesti bune…NOT! Sunt fericita detinatoare a doua hernii!!! Iar ca bonus am constatat, impreuna cu medicul specialist, ca piciorul drept nu prea mai raspunde la „comenzi” aka reflexii. Asta inseamna alte investigatii, alta asteptare, aceeasi stare de neputinta.

Din fericire durerea s-a mai ameliorat, pot sa merg si …cam atit. In rest rabdare si pastile!

Partea buna e ca am tot timpul din lume sa citesc si sa vad seriale si filme. Imi fac planuri cum voi relua alergarile si sala si ma bucur de toata dragostea pe care o primesc de la cei care conteaza. Chiar daca va dura refacerea sunt pregatita sa lupt si sa fac tot ceea ce tine de mine sa ma recuperez in cel mai scurt timp. Desi am si zile in care mi se scufunda barcile, un telefon, un somn bun si o pastila mai tirziu si totul revine la „normalul” de acum. Iau zilele una dupa alta fara sa ma gindesc prea mult la cum ar putea sa fie miine. Cred ca asta ma ajuta foarte mult.

Viata in tiribomba

(fotografie via Google)

… nu e deloc usoara si nici amuzanta! Cam asa am trait eu vreme de 10 zile incheiate. M-a luat din somn si a plecat la fel cum a sosit, pe neasteptate. A fost un chin!
Intr-o noapte-dimineata pe la 4 jumatate am fost trezita de niste ameteli cumplite si durere de cap pe masura. Sindrom vertiginos a fost verdictul care a plutit in aer citeva zile, asta pina s-a epuizat…poooof! Cauza? Necunoscuta. Cert e ca sint la a treia incercare de acest gen. Si uitasem cum e, pentru ca am co-locuit cu asemenea stari acum mai bine de 10 ani. Poate vreo 8, hai. In primele doua zile n-am fost in stare sa fac nimic, nu am putut nici macar in pat sa stau, apoi am incercat sa-mi controlez starea, sa-mi continuu viata ca si cum nimic nu s-a intimplat. A fost greu, am cazut de doua ori, am plins, am inghitit pastile si am sperat. Desi mi-era greu sa-mi tin pina si ochii deschisi, am citit, vazut filme, stat pe net, plimbat, iesit afara, chestii cotidiene. Si cind simteam ca in secunda urmatoare ma prabusesc, ma asezam si asteptam sa treaca momentul. Am crezut ca are legatura cu accidentul pe care l-am suferit in toamna, dar atunci mi-a fost afectat cosul pieptului izbit de volan, ma rog, citeva vinatai pe la ochi si nas si buze extrem de botoxate. Totusi, nu cred ca are legatura. Oricum, vom vedea in scurt timp.
Ideea e ca intr-o dimineata m-am trezit fara pic de durere, fara ameteala, fara greturi. Am revenit la normal! Si o sa povestesc ce filme am mai vazut, ce carti am mai citit si faptul ca ma pregatesc sa vin in Ro, dupa ce imi voi prezenta, in fara Consiliului Local, proiectul in care sint implicata. In olandeza (omg!!!!???)