Cu masina prin Olanda sau „If you don’t like my driving, get off of the sidewalk! „

   A sosit si clipa sa va introduc in tainele condusului in Olanda.

Sa conduci in Tarile de Jos este, in mare, o experienta cit se poate de pozitiva, insa leoparzii sint peste tot!
Drumurile sint foarte bune (proportional cu taxele exorbitante la care contribuim cu totii cu un zimbet amar pe buze), exista 3-4 benzi pe sens, maxima de 120 sau 130 (mai nou introdusa pe unele autostrazi, in teste), semnalizari, semne de circulatie plantate in locuri vizibile, foarte multe sensuri giratorii in loc de semafoare (lucru extrem de bine gindit, care ajuta mult la fluidizarea traficului) ce sa mai, aproape raiul.

Dar ….

   Exista aceste  „legi nescrise” de care trebuie sa tii seama daca vrei sa conduci linistit si fara dureri de cap in tara morilor de vint, plus niste karma points drept bonus.

Luati aminte:
– trebuie sa conduci cit mai aporoape de masina din fata. Acest gest te face, clar, unul de-al lor;
– daca esti prima masina la semafor, nu te mai mira daca, la o fractiune de secunda dupa ce s-a facut verde, este apostrofat cu un claxon sa-ti misti fundul mai repede, idioot!;
– daca ai impresia (nu trebuie sa fie si adevarat) ca cineva ti-a taiat fata, nu-l lasa, accelereaza si stai in fundul lui ca sa-si invete lectia;
– daca esti femeie la volan ai intotdeauna prioritate, pentru ca iti faci. Ba ai tot dreptul sa te enervezi daca cineva indrazneste sa te contrazica, chiar si atunci cind are dreptate, klootzak!
– daca esti prima masina la semafor, ai foarte multe sanse nici macar sa nu vezi cind se face verde pentru simplul fapt ca stai exact sub semafor, gratie proiectantilor. Dar nu-ti face griji, colegii de trafic te vor anunta in mod rapid, cum am spus mai sus!
– cind circuli pe drum unde viterza maxima este 50, si o mai si respecti, in mod sigur iti atragi coada dupa tine, olandezii fiind dornici de ceva aventura la 60 de km pe ora. Kom op, godverdomme! In schimb, daca esti pe drum cu 80, condu cu 70 pentru ca asa fac toti!
– trebuie sa-ti fie clar ca nimeni nu-ti da prioritate in trafic;
– daca vrei sa depasesti, asteapta-te ca masina paralela sa accelereze brusc;
– pe autostrada olandezilor le place foarte mult sa schimbe benzile, si fara un motiv real, doar pentru ca trebuie sa le „foloseasca” la maxim – revenim la plata taxelor de drum.
– biciclistii au intotdeauna dreptate si implicit prioritate, chiar daca pe fietspad sint dintii de rechin;
– un alt motiv garantat de iritare a olandezilor este sa incetinesti in momentul in care vrei sa faci stinga sau dreapta;
– farurile pot sa fie de puteri diferite, stinga mai puternic, dreapta mai slab, sau invers. Important e ca impreuna dau suma necesara!

In loc de concluzie…

Soferii de taxi si camioane, masini mari in general, sint identici. Acestia reprezinta o categorie aparte, dar comuna, indiferent ce scrie pe carnetul lor de conducere, Nl, Ro, D.

Am stat si-am invatat limba (II)

Aceasta este continuarea unui post publicat acum aproape un an. Promit sa nu mai astept sa treaca inca un an pentru urmatorul episod!

Asadar, am ajuns la primaria din „sat” pentru directionare. Am fost trimisa la o scoala, mi s-a spus ca nu exista fonduri si prin urmare trebuie sa mi-o platesc singura. Ok, cit sa fie? Veti afla la fata locului, mi s-a raspuns.

Credula si increzatoare am ajuns la adresa indicata. Un centru educational care functiona in mare parte cu bani de la primarie. M-au primit frumos, cu zimbetul pe buze, m-au programat pentru un test in doua saptamini urmand ca maxim intr-o luna sa incep scoala.
Ce minunat! Ardeam de nerabdare sa functionez cumva normal, in sfirsit! Nu-mi ardea de plimbari, vacante, descoperiri. Avusesem un plan pe care din ratiuni independente de mine a trebuit sa-l modific. Stiam doar ca trebuie sa ma integrez si sa-mi gasesc un job. Cu cit mai repede scoala cu atit mai repede viata normala.

Am dat testul, chiar pe 1 martie. De nerabdare am plecat cu o ora mai devreme de-acasa. Imi aduc aminte si acum ce zi senina si frumoasa a fost. Stralucea un soare ireal pentru Olanda ploioasa cu care facusem cunostinta pina atunci. E un semn bun, mi-am zis, afisind un zimbet timp.

Inainte de testarea propriu-zisa, am discutat cu una dintre profesoarele de acolo, cea care s-a ocupat de „dosarul” meu. A notat frinturi din conversatie, mi-a explicat ca ce urmeaza sa se intimple e un test de inteligenta ca astfel sa ma plaseze in grupa nivelului meu, apoi m-a invitat la un birou. Am avut 30 de minute sa  fac exercitiile. La plecare m-a asigurat ca in maxim doua saptamini o sa primesc rezultatele acasa si probabil amanuntele legate de inceperea cursului. Totul parea lin si frumos.

Rezultatele nu le-am mai primit niciodata, probabil s-au ratacit printr-un sertar pe-acolo … Dupa trei saptamini in care cam incepusem sa-mi pierd sperantele am sunat. Mi s-a raspuns ca ei nu stiu nimic, cind am dat testul si cu cine? Mi s-a parut halucinant … Am infascat singura dovada pe care o aveam ca trecusem pe-acolo, mi-am luat pasaportul si m-am infiintat la receptia scolii.
Tot ce-am rezolvat ducindu-ma si confruntindu-i fata in fata au fost doar asigurari si sprincene arcuite insotite de dari din umeri. Da, pare ca am trecut pe-acolo, insa profesoara cu pricina nu mai lucreaza aici. Dar sa facem totusi o copie dupa pasaport si cind se vor infiinta noi grupe va vor anunta.

La fiecare doua saptamini ii sunam. Inca nu, sa mai astept putin ca se lucreaza la programa si grupe. In tot acest timp m-am ocupat de celelalte acte, asigurari, apostile, certificate, intr-un cuvint hirtogarie. Pentru toata punerea asta in regula a trebuit sa mai ajung si in Romania.
De ce am mers numai pe aceasta scoala? Pentru ca din informatiile avute era singura arondata noua care oferea cursuri complete, inclusiv pregatirea si inscrierea pentru examenul de integrare. Acest examen mie nu-mi era obligatoriu, insa am zis ca o dovada in plus, sub sigla Ministerului Educatiei e binevenita.

Asa se face ca am ajuns la mijlocul lui mai si nu-mi era clar unde si cind voi invata olandeza …

Despre emigrare, numai de bine!

S-au facut cinci ani … cinci ani si ceva de cind am luat drumul primariei ca sa imi anunt sosirea.
Cinci ani in care m-am vazut cu alti ochi, mi-am descoperit parti de suflet si idei de care nu prea aveam habar.
La clasica intrebare „te-ai mai incumeta la asa ceva?” as raspunde foarte sigura pe mine ca da!
N-a fost usor, nici nu ma asteptam, a fost greu, mi-am testat rabdarea si capacitatea de intelegere si acceptare, dar am reusit.
Sint adepta pasilor marunti dar siguri, metoda pe care o aplicam si in Romania, fara dubiu. Diferenta e ca aici mi-au adus rezolvari mai clare. Aici mi-am ragasit „acasa”. Aici este locul de care mi se face dor cind sint plecata. Aici ma emotionez de gestul oamenilor. Aici imi cresc celelalte radacini.

Romania ramine in inima mea. Romania m-a format si m-a invatat cite ceva. Romania mi-a dat rudele mult iubite si cei citiva prieteni ramasi dupa ce sita distantei a cernut. Romania ma face sa pling cind ii vad muntii falnici si neatinsi de adidasi aurii si pantofi cu toc, cind beau palinca cu oameni faini, ma face sa pling cind primesc cite un telefon de la cineva care nu m-a uitat si pentru care contez. Si tot Romania mi-a dat cei mai iubiti si buni bunici. Romania mi-a dat sensul dorului pentru fiintele dragi. Mi-a mai dat primele lacrimi si primul zbucium. Aici am trait altfel de cum au trait cei de-o virsta cu mine din tara adoptiva, iar asta ma face  sa vad intregul.

As vrea sa cred ca nu voi ramine vesnic un emigrant, ca radacinile mi s-au prins si cresc frumos si armonios.
Dupa cinci ani si ceva mi-am gasit un soi de echilibru, dupa ce-am muncit mult, am pierdut nopti gindindu-ma de ce-i asa si nu altfel, am inteles ca nu la mine e problema, am vazut ce-am facut strimb si am acumulat cit pentru o viata. O noua viata.

Si poate ma credeti sau nu, dar parca-parca ma pregatesc iar de impachetat si luat de la capat.
Povestea merge mai departe!

Am stat si-am invatat limba (I)

   Am avut o perioada  nefasta, cam din toate punctele de vedere, asezonata cu ploi intense, tocmai bune sa adinceasca starea de nebine. In perioada de care vorbesc, precum cireasa de pe tort, intimplarea a facut sa dau si peste un postul unei bloggerite (de succes) in care, mi s-a parut mie,  era prea transanta si si-a spus parerea  putin in necunostinta de cauza. Am fost tentata sa comentez, insa am preferat sa astept pina se mai inrozeste situatia la mine (nu voiam sa arunc niste vorbe la suparare).

Introducerea fiind facuta, hai sa luam povestea de la inceputul-inceputului.

   Eu nu am plecat din tara furioasa pe Romania. Desigur, multe m-au deranjat, insa nu intr-atit incit sa-mi iau bocceluta si sa ma duc fara sa ma uit in urma. Dar, la momentul respectiv, asta a fost cea mai buna alegere, dupa ceva dezbateri, liste pro si contra, avantaje si dezavantaje. N-am plecat ca „sa fac bani” sau mai stiu eu ce aberatii de genul asta. Pur si simplu din motive pur personale, fara furii. Pur si simplu …

In teorie stiam la ce sa ma astept, birocratic vorbind. Mai stiam ca a locui undeva si a fi turist in locul respectiv sint doua idei total diferite. Imi stiam si bagajul cu care porneam la drum, stiam la ce sa ma astept de la mine. Stiam ca e altceva, ca n-o sa fie usor, dar necunoscutul asta nu ma speria. Eram comfortabila. Imi facusem planul ca in maxim 6 luni sa am job si practic sa continuu de unde am ramas in Romania. Naiva de mine!
Birocratia lor s-a dovedit mai stufoasa decit pare, insa inceata si necorupta. Toate planurile si pasii pe care-i schitasem inainte de plecare cu meticulozitate s-au dovedit in zadar.

Aveam nevoie de permis de munca – stiam, insa nu indeplineam cerintele, sau ma rog, lipsea un punct esential in obtinerea pretiosului card datator de libertate economica pentru mine. Sistemul olandez s-a aratat neputincios in fata situatiei mele. Ne-am blocat cu totii la taxele pe care le/nu le plateam in tara lalelelor. Nu-i nimic, aminam putin, timp in care o sa invat limba.
Trebuie spus ca, atita timp cit engleza iti este la un nivel acceptabil, nu ai probleme de comunicare. Olandezii vorbesc foarte bine si in proportie de 90% engleza. Insa daca vrei sa te angajezi, se schimba calimera, olandeza devine, cumva, obligatorie. In plus, nu se poate concura de pe aceeasi pozitie cu un vorbitor nativ de engleza. Dar nu-i nimic, se iveste vreo sansa!
Asadar, am inceput cautarile. Unde invat olandeza? Stiam ca aceste cursuri de limba sint finatate intr-o proportie destul de mare de guvern. Evident, in functie de primaria unde esti arondat si implicit de bugetul si dispozitia acesteia, ai sansa sa te inrolezi intr-un program de un an. Asa ca, la doua saptamini dupa ce am debarcat, m-am infiintat la ghiseul special de la primarie.

(va continua)

Toate pasarile isi fac cuib, noi ce mai asteptam?

   Anul trecut, de ziua mea, am primit (post aniversare) o carte cu nume pentru bebelusi si o felicitare. Nimic spectaculos, ati zice, mai ales daca asteptam un copil. Ei bine, nu, nu asteptam bebelus, si oricum nu de la omul-cu-felicitarea-intirziata. Darul deja devine, macar o picatura mai curios, dar nu acest aspect il face ciudat, ci textul care insotea felicitarea:

„Hebban olla vogala nestas hagunnan hinase hic anda thu, wat unbidan we nu?”

Am intors felicitarea pe toate partile, m-am uitat, am mai citit inca o data, parea latina dar nu era, parea olandeza dar nu rasarea. A stat timpu-n loc, vorba poetului, si eu nu desluseam misteriosul text. Eram nici calare, nici pe jos.
Pina la urma enigma a fost data in vileag, cel putin in privinta limbii folosite – olandeza veche. Asa va introduc si pe voi in ceea ce am aflat eu ca se vrea primul cintecel de dragoste in limba olandeza descoperit pina acum.

Zice-se ca „hebban olla vogala” are o vechime de cel putin 1000 de ani si este de fapt un cintec de dragoste scris de un calugar flamand care traia intr-o manastire engleza, iar textul a fost gasit intr-un caiet cu altele scrise in limba latina (cica toti calugarii cam stiau latina – un fel de engleza zilelor noastre). Ce cauta cintecelul de amor printre textele serioase latine?  Explicatia stiintifica e ca amorezul scria cu o pana inmuiata in cerneala, iar cum pana se tocise s-a apucat sa-si cinte inima albastra pe acelasi caiet.

Desigur, limba olandeza are o vechime mai mare, insa, pina la momentul „hebban olla vogala”, olandeza a fost doar o limba vorbita – spreektaal. Altfel spus, oamenii vorbeau olandeza, dar scriau in latina. Si daca sinteti curiosi sa vedeti textul, mergeti la muzeul Meermanno in Haga, acolo unde este expus si pastrat.

Dupa toata istoria asta, intrebarea mea e – binebine, dar de ce mi-a trimis tocmai mie, individul cu pricina, textul ASTA???