12 ani

…au trecut de cind m-am mutat 2000 de kilometri mai hacana de Romania, in Regatul Tarilor de Jos, mai pe scurt, Olanda.

Nu-ti dai seama ce bagaj ai, sau ce ascunzi in spatele dulapului, pina nu te desprinzi cu totul, pina nu te dezradacinezi si te plantezi in alta parte.

Betesugul cu care m-am ales la sfirsitul anului trecut vad ca are si el beneficiile lui. Am avut timp suficient sa-mi transfer articolele din celalat blog si sa recitesc unele dintre ele, mai ales cele de la inceput. Citeva nu mai sunt publicate, acum le consider mult prea personale sau inutile (duh…la ce-am publicat in ultima vreme despre mine nu stiu daca mai e ceva de pastrat in privat…en fin), insa mi-au redat starile inceputului. Apoi, blegos, am alunecat pe panta amintirilor si al nostalgiilor, mi-am amintit de niste oameni care au existat la un moment dat in viata mea la re-inradacinare, unii mai sunt si acum aproape, altii, din pacate, au disparut fizic de pe lumea asta sau au plecat spre alte zari, inapoi la casele lor sau spre noi „acase”.

In primii ani am trait cu uimire (cum ne tot indeamna dr. Vasi Radulescu in cartile sale sau online), cu bucurie si un fel de teama sa nu gresesc cu ceva… nici acum nu-mi explic aceasta teama care ma cuprinsese, bine ca n-a durat mult!!! E cliseu ce spun, insa am invatat mult despre mine, m-am dezvaluit in forme pe care nu stiam ca le am in interior, am pastrat cite ceva de la „vechea” eu si am lasat sa ma dezvolt in noul sol. Am fost uimita sa constat cit de flexibila am devenit aici, pentru ca, abia acum pot spune cu certitudine, inainte nu eram, desi aveam aceasta impresie despre mine ­čÖé

Am invatat ce inseamna rabdarea, in primul rind, cu mine, cu sistemul si cu necunoscutii care mi-au iesit in cale. Am mai invatat ca nu trebuie sa fii geniu sau elita si ca „doe je best en het komt in orde” e suficient si nu-ti taie nimeni capul, nu trebuie sa lucrezi mai mult decit necesar sau sa dovedesti ceva.

Desigur, au existat si momente de frustrare, in care m-am simtit persecutata (e cam dur cuvintul!), nu pentru ca sunt romanca ci pur si simplu din cauza incompetentei altora, din cauza lacunelor din sistem sau din cauza vreunei erori umane. No biggie, totul a trecut, poate vin altele! Nu am incercat sa ma integrez fortat, daca s-a intimplat a fost firesc si natural. Cind m-am simtit nedreptatita am spus cu tact ce ma supara, fara sa-mi inghit frustrarile si sa le transform in ceva mare si veninos.

Am zis din capul locului ca in momentul in care pot sa fac o gluma in olandeza, cind imi voi gasi o coafeza care sa stie sa ma tunda si sa ma bibileasca cum vreau, cind voi folosi sistemul medical la maxim, fara vreo fuga in Romania sa-mi controlez splina, de exemplu, atunci chiar voi fi acasa. Poate n-o sa va vina sa credeti, insa o coafeza si o cosmeticiana a fost cel mai greu sa gasesc! Pe cit de frivol pare subiectul, mi-a dat multi ani bataie de cap. Nimic nu se compara cu un cap aranjat dupa preferinta si placut tau! Iar despre sistemul medical, ce sa zic. M-am indragostit de el (nu ma luati in seama, sunt sub influenta unui Dr. McDreamy pe care l-am cunoscut azi :)) ). In spitale n-am ajuns foarte des, doar de citeva ori (si ca pacient si ca vizitator), insa suficient cit sa-mi fac o impresie si sa declar ca este asa de bine pus la punct, birocratic vorbind, si fiecare pacient este tratat cu respect, inteles, lamurit si nu este grabit pentru ca „mai astepat si altii la usa”. Nu exista preferinte, nu exista spaga, esti ajutat la nevoie, se face totul pentru tine. Asta este experienta mea. Desigur, categoria din sanatate numita „medic de familie” o pun in alt loc, intr-un sertaras cu mici nemultumiri.

Tot la inceput am hotarit sa nu-mi largesc cercul de prieteni pe criterii etnice. La vremea respectiva se organizau muuulte petreceri si intilniri romanesti la care nu am participat niciodata. Daca am cunoscut pe cineva ma intrebam in primul rind daca in Romania as fi putut avea vreo relatie de prietenie, amicitie, cum vreti s-o numiti voi, cu persoana respectiva. Foarte simplu!

Dupa atita amar de vreme inca ma bucura fiecare salut pe strada, chiar daca nu ne cunoastem, faptul ca mi s-a oferit ajutor cind abia mergeam sau ca sunt judecata si apreciata pentru ceea ce reprezint eu ca om si nu de unde vin. Chiar o sa public saptamina asta un articol de acum citiva ani care n-a vazut luminapina acum.

Imi aduc aminte cum m-am infipt prima data in namol, neavind experienta prea mare cu bicicleta, sau cind am plecat in rochie ca deh, toate olandezele pot sa mearga gratioase in fuste si rochii pe doua roti, eu de ce n-as putea? M-am trezit la un moment dat cu rochia ridicata pina la mijloc. Nu stiu nici acum cit timp oi fi pedalat cu poalele-n briu, in toata splendoarea! Ah, si inca ceva, nu numai ca nu ma mai deranjeaza ploaia, am si alergat cind ploua cu galeata! Ha!

12 ani…o viata de om, ce sa mai!

Am stat si-am invatat limba (III)

Sa mergem cu povestea mai departe …

Ca sa scurtez asteptarea, va spun ca mult asteptatul semn de viata de la scoala a venit undeva prin iunie, materializat intr-o scrisoare, de fapt o invitatie de prezentare a cursurilor.

Incepusem iarasi sa sper …
Mi-am luat partenerul de-o aripa si am purces spre locul indicat, la ora cuvenita.
O cladire in Rotterdam, cu portile larg deschise, iar pe niste cartoane mari erau indicatii in olandeza spre sala unde urma sa se desfasoare mult-dorita prezentare.
Puhoi de lume! Cuminti, am luat loc unde ni s-a spus si mi-am dat seama ca prezentarea a inceput pentru ca niste doamne se agitau, scoteau niste sunete necunoscute mie, in „fata clasei”.
Da, ati ghicit!!!! Prezentarea s-a tinut in limba olandeza. Cine erau cei prezenti? Ne-olandezi, oameni dornici sa invete aceasta limba, pe-aici pe colo cite un nativ, cum a fost si in cazul meu, venita cu partenerul.
Tot circul a tinut mai bine de o ora. Spre final ni s-a recomandat si banca de unde putem sa facem imprumutul pentru curs. Ok, dar la cit se ridica acest curs?
4000 de euro!!!! Pentru un an de zile, taxele de examen incluse!
Capitolul fiind brusc incheiat, am zis ca ma voi reorienta catre un curs mai prietenos, pe cont propriu.
Asa am ajuns, in toamna (pentru ca venise si vacanta mare) la o scoala populara care oferea cursuri de olandeza. 25 de lectii, start in septembrie, finis in februarie, 280Euro. Acceptabil. Trecusera deja 9 luni de cind ma stabilisem aici … o vesnicie! Ne-am adunat vreo 20 in grupa, care de pe unde, cu un prof mai batrin decit „hebban olla vogala” dar cu ceva carisma si am inceput.
Am urmat doua module, pina in iunie.
Intimplarea a facut ca in acea perioada sa vad o reclama la televizor care ne indemna pe noi astia, alohtonii, sa sunam la primarie pentru cursuri de integrare pentru ca vom fi ajutati.
Am pus mina pe telefon si am sunat … De data asta cineva de la serviciul social se ocupa de aceste cursuri. Dupa toata aventura din anul precedent, invatindu-mi lectia ping-pong-ului la cate am fost supusa, am cerut nume celor cu care am vorbit, numele si functia.  Numele celei care m-a invita la sediul primariei la o prima discutie, care-mi promitea curs aproape gratuit.
Asa s-a nascut o sincera prietenie intre mine si serviciul social.
Eu nu eram chiar pe lista eligibila venita fiind dintr-o tara din UE. Am mers pe cartea „tara UE dar fara drepturi” si cu o mare dorinta de integrare rapida, iar tot ce-am putut obtie a fost un „traict scurt”, din septembrie pina in martie, urmat de examene, 4 la numar si doar 270 euro.
Unde am fost trimisa? Surpriza! Exact la scoala care-mi garanta invatarea olandezei pentru 4000 de euro!!!!
Toata vara i-am sunat si le-am reamintit ca vreau sa fiu intr-o grupa care incepe in septembrie, fara discutie, avind sustinerea angajatului de la serviciu social.
Am mers la scoala, de 3 ori pe saptamina cite 3 ore, pina-n martie, am dat examenele anul urmator undeva prin mai-iunie. Colaborarea s-a incheiat fericit! Incepusem sa si lucrez intre timp.
Pentru ca iar imi faceam planuri si stiam ca vreau mai mult, dupa ce m-am vazut cu diplomele in buzunar, am sunat iar la primarie … pentru un nivel mai ridicat de curs. Indrazneala? Poate.
Aceeasi persoana de la Serviciul Social m-a „recomandat” pentru un alt curs dat fiind ca le-am explicat de ce primaria asta trebuie sa „investeasca” niste bani in mine si nu intr-un chnez, afgan sau mai stiu eu cine. Trecusem printr-un curs rapid, spre deosebire de colegii mei ramasi acolo pentru un an, lucram, eram platitor de taxe, imi luasem examenele cu brio si voiam sa aplic pentru cetatenie.
Astfel ca anul trecut am aterizat in mijlocul unui alt modul, mai ridicat. Am schimbat 4 profesori, am terminat doua manuale si am mai dat 4 examene.
De-acum totul tine numai de mine. Vorbesc, dar nu perfect (ba mai e cale lunga), insa ma fac inteleasa, citesc in olandeza, fac integrame, cuvinte incrucisate, mai si cite o gluma.
Pina sa ajung sa lucrez am vrut sa voluntariez. Am fost respinsa pentru ca NU vorbeam olandeza.
De ce nu puteam(,) sau nu voiam sa lucrez? Si-aici am avut o intreaga aventura datatoare de dureri de cap. Nu stiu daca mai merita povestita. Voiam dar nu puteam!
In toata perioada asta mi-au curs multe lacrimi de neputinta, am dat sute de telefoane si-am trimis zeci de scrisori, am apostilat acte, mi-am echivalat diplome, mi s-au inchis usi in nas si aproape c-am intrat pe fereasta. N-a fost usor, iar de departe se vede altfel. Nu invinuiesc pe nimeni, asta este sistemul in care am ales sa traiesc.
Desigur, am avut si experiente foarte frumoase, functionari deschisi si prompti, oameni dornici sa ma ajute.
Tot zbuciumul asta a avut ca rezultat final obtinerea cetateniei in martie.
Nu sint admiratoarea lui  Coelho, insa m-am regasit in povestea samintei de bambus care, vreme de 5 ani, isi dezvolta radacinile subteran, invizibil ochiului, iar dupa aceasta aparenta „inactivitate” creste 25 de metri.
Einde!

Cu masina prin Olanda sau „If you don’t like my driving, get off of the sidewalk! „

   A sosit si clipa sa va introduc in tainele condusului in Olanda.

Sa conduci in Tarile de Jos este, in mare, o experienta cit se poate de pozitiva, insa leoparzii sint peste tot!
Drumurile sint foarte bune (proportional cu taxele exorbitante la care contribuim cu totii cu un zimbet amar pe buze), exista 3-4 benzi pe sens, maxima de 120 sau 130 (mai nou introdusa pe unele autostrazi, in teste), semnalizari, semne de circulatie plantate in locuri vizibile, foarte multe sensuri giratorii in loc de semafoare (lucru extrem de bine gindit, care ajuta mult la fluidizarea traficului) ce sa mai, aproape raiul.

Dar ….

   Exista aceste  „legi nescrise” de care trebuie sa tii seama daca vrei sa conduci linistit si fara dureri de cap in tara morilor de vint, plus niste karma points drept bonus.

Luati aminte:
– trebuie sa conduci cit mai aporoape de masina din fata. Acest gest te face, clar, unul de-al lor;
– daca esti prima masina la semafor, nu te mai mira daca, la o fractiune de secunda dupa ce s-a facut verde, este apostrofat cu un claxon sa-ti misti fundul mai repede, idioot!;
– daca ai impresia (nu trebuie sa fie si adevarat) ca cineva ti-a taiat fata, nu-l lasa, accelereaza si stai in fundul lui ca sa-si invete lectia;
– daca esti femeie la volan ai intotdeauna prioritate, pentru ca iti faci. Ba ai tot dreptul sa te enervezi daca cineva indrazneste sa te contrazica, chiar si atunci cind are dreptate, klootzak!
– daca esti prima masina la semafor, ai foarte multe sanse nici macar sa nu vezi cind se face verde pentru simplul fapt ca stai exact sub semafor, gratie proiectantilor. Dar nu-ti face griji, colegii de trafic te vor anunta in mod rapid, cum am spus mai sus!
– cind circuli pe drum unde viterza maxima este 50, si o mai si respecti, in mod sigur iti atragi coada dupa tine, olandezii fiind dornici de ceva aventura la 60 de km pe ora. Kom op, godverdomme! In schimb, daca esti pe drum cu 80, condu cu 70 pentru ca asa fac toti!
– trebuie sa-ti fie clar ca nimeni nu-ti da prioritate in trafic;
– daca vrei sa depasesti, asteapta-te ca masina paralela sa accelereze brusc;
– pe autostrada olandezilor le place foarte mult sa schimbe benzile, si fara un motiv real, doar pentru ca trebuie sa le „foloseasca” la maxim – revenim la plata taxelor de drum.
– biciclistii au intotdeauna dreptate si implicit prioritate, chiar daca pe fietspad sint dintii de rechin;
– un alt motiv garantat de iritare a olandezilor este sa incetinesti in momentul in care vrei sa faci stinga sau dreapta;
– farurile pot sa fie de puteri diferite, stinga mai puternic, dreapta mai slab, sau invers. Important e ca impreuna dau suma necesara!

In loc de concluzie…

Soferii de taxi si camioane, masini mari in general, sint identici. Acestia reprezinta o categorie aparte, dar comuna, indiferent ce scrie pe carnetul lor de conducere, Nl, Ro, D.

Am stat si-am invatat limba (II)

Aceasta este continuarea unui post publicat acum aproape un an. Promit sa nu mai astept sa treaca inca un an pentru urmatorul episod!

Asadar, am ajuns la primaria din „sat” pentru directionare. Am fost trimisa la o scoala, mi s-a spus ca nu exista fonduri si prin urmare trebuie sa mi-o platesc singura. Ok, cit sa fie? Veti afla la fata locului, mi s-a raspuns.

Credula si increzatoare am ajuns la adresa indicata. Un centru educational care functiona in mare parte cu bani de la primarie. M-au primit frumos, cu zimbetul pe buze, m-au programat pentru un test in doua saptamini urmand ca maxim intr-o luna sa incep scoala.
Ce minunat! Ardeam de nerabdare sa functionez cumva normal, in sfirsit! Nu-mi ardea de plimbari, vacante, descoperiri. Avusesem un plan pe care din ratiuni independente de mine a trebuit sa-l modific. Stiam doar ca trebuie sa ma integrez si sa-mi gasesc un job. Cu cit mai repede scoala cu atit mai repede viata normala.

Am dat testul, chiar pe 1 martie. De nerabdare am plecat cu o ora mai devreme de-acasa. Imi aduc aminte si acum ce zi senina si frumoasa a fost. Stralucea un soare ireal pentru Olanda ploioasa cu care facusem cunostinta pina atunci. E un semn bun, mi-am zis, afisind un zimbet timp.

Inainte de testarea propriu-zisa, am discutat cu una dintre profesoarele de acolo, cea care s-a ocupat de „dosarul” meu. A notat frinturi din conversatie, mi-a explicat ca ce urmeaza sa se intimple e un test de inteligenta ca astfel sa ma plaseze in grupa nivelului meu, apoi m-a invitat la un birou. Am avut 30 de minute sa  fac exercitiile. La plecare m-a asigurat ca in maxim doua saptamini o sa primesc rezultatele acasa si probabil amanuntele legate de inceperea cursului. Totul parea lin si frumos.

Rezultatele nu le-am mai primit niciodata, probabil s-au ratacit printr-un sertar pe-acolo … Dupa trei saptamini in care cam incepusem sa-mi pierd sperantele am sunat. Mi s-a raspuns ca ei nu stiu nimic, cind am dat testul si cu cine? Mi s-a parut halucinant … Am infascat singura dovada pe care o aveam ca trecusem pe-acolo, mi-am luat pasaportul si m-am infiintat la receptia scolii.
Tot ce-am rezolvat ducindu-ma si confruntindu-i fata in fata au fost doar asigurari si sprincene arcuite insotite de dari din umeri. Da, pare ca am trecut pe-acolo, insa profesoara cu pricina nu mai lucreaza aici. Dar sa facem totusi o copie dupa pasaport si cind se vor infiinta noi grupe va vor anunta.

La fiecare doua saptamini ii sunam. Inca nu, sa mai astept putin ca se lucreaza la programa si grupe. In tot acest timp m-am ocupat de celelalte acte, asigurari, apostile, certificate, intr-un cuvint hirtogarie. Pentru toata punerea asta in regula a trebuit sa mai ajung si in Romania.
De ce am mers numai pe aceasta scoala? Pentru ca din informatiile avute era singura arondata noua care oferea cursuri complete, inclusiv pregatirea si inscrierea pentru examenul de integrare. Acest examen mie nu-mi era obligatoriu, insa am zis ca o dovada in plus, sub sigla Ministerului Educatiei e binevenita.

Asa se face ca am ajuns la mijlocul lui mai si nu-mi era clar unde si cind voi invata olandeza …

Despre emigrare, numai de bine!

S-au facut cinci ani … cinci ani si ceva de cind am luat drumul primariei ca sa imi anunt sosirea.
Cinci ani in care m-am vazut cu alti ochi, mi-am descoperit parti de suflet si idei de care nu prea aveam habar.
La clasica intrebare „te-ai mai incumeta la asa ceva?” as raspunde foarte sigura pe mine ca da!
N-a fost usor, nici nu ma asteptam, a fost greu, mi-am testat rabdarea si capacitatea de intelegere si acceptare, dar am reusit.
Sint adepta pasilor marunti dar siguri, metoda pe care o aplicam si in Romania, fara dubiu. Diferenta e ca aici mi-au adus rezolvari mai clare. Aici mi-am ragasit „acasa”. Aici este locul de care mi se face dor cind sint plecata. Aici ma emotionez de gestul oamenilor. Aici imi cresc celelalte radacini.

Romania ramine in inima mea. Romania m-a format si m-a invatat cite ceva. Romania mi-a dat rudele mult iubite si cei citiva prieteni ramasi dupa ce sita distantei a cernut. Romania ma face sa pling cind ii vad muntii falnici si neatinsi de adidasi aurii si pantofi cu toc, cind beau palinca cu oameni faini, ma face sa pling cind primesc cite un telefon de la cineva care nu m-a uitat si pentru care contez. Si tot Romania mi-a dat cei mai iubiti si buni bunici. Romania mi-a dat sensul dorului pentru fiintele dragi. Mi-a mai dat primele lacrimi si primul zbucium. Aici am trait altfel de cum au trait cei de-o virsta cu mine din tara adoptiva, iar asta ma face  sa vad intregul.

As vrea sa cred ca nu voi ramine vesnic un emigrant, ca radacinile mi s-au prins si cresc frumos si armonios.
Dupa cinci ani si ceva mi-am gasit un soi de echilibru, dupa ce-am muncit mult, am pierdut nopti gindindu-ma de ce-i asa si nu altfel, am inteles ca nu la mine e problema, am vazut ce-am facut strimb si am acumulat cit pentru o viata. O noua viata.

Si poate ma credeti sau nu, dar parca-parca ma pregatesc iar de impachetat si luat de la capat.
Povestea merge mai departe!