Shitshow

Nici nu stiu cum sa incep. Trecem printr-o perioada total nefavorabila si nu sunt drama queen cind spun ca pe toate planurile e dezastru. N-am mai avut de multa vreme asa ceva. Cum spune intelepciunea popular, „nicio nenorocire nu vine singura”. Foarte adevarat!

Nu ma intreb de ce mie. Da, mi se intimpla mie, dar nu sunt singura si uneori trebuie sa ajungi jos ca sa apreciezi ce ai uitat, probabil.

Iau fiecare zi asa cum vine, nu ma gindesc prea mult ce-a fost, e total neproductiv si nu ajuta la nimic. Vor veni solutii si rezolvari si totul va reintra într-un normal, probabil alt normal, dar se vor linistit apele.

Cum spuneam, nu stiu si n-am cum sa aflu ce se va intimpla, dar o sa fie bine.

Cred ca important este, din momentul in care porneste avalansa si tot timpul desfasurarii ei, sa primesti totul cu light hearted. Sa nu vezi proportiile dezastrului intru totul, ci bucatele mai mici si astfel sa pui piesele la loc, sau, dupa caz, sa le inlocuiesti. E destul de criptic ce spun, insa nu vreau sa intru iar in amanunte prea personale. Am senzatia ca in ultima vreme m-am „descoperit” un pic mai mult si nu foarte flatant, ba din contra. Dar nu sunt aici sa ma periez si nici sa spun neadevaruri. Asta sunt acum, aceste lucruri mi s-au intimplat, si daca macar unei persoane i-a adus un pic de liniste vreun articol sau a facut-o sa nu se mai simta singura in vreun b*&#hole, eu sunt extrem de multumita. 

Mi se intimpla sa merg seara la culcare si sa-mi simt trupul ca un sac plin cu oase gasit la o margine de piriu. Cred ca partea buna e ca a fost gasit, nu? Dar adorm cu speranta ca a doua zi ma asamblez la loc si lucrurile iau o turnura mai putin sumbra.

Stiu, a ajuns acest mic colt de net o mare si nesfirsita smiorcaiala, dar ma voi stradui sa aduc macar cite un curcubeu din cind in cind, daca nu chiar soare permanent. 

Unde te duci cind te duci?

Era iulie. O caldura ca din infern. Stateam pe peron asteptind trenul care intirzia sa ma duca spre Bucuresti ca apoi sa iau avionul. Ma retrasesem intr-un colt si plingeam tacut, doar din cind in cind mai scoteam cite un oftat lung. Aveam ochelarii de soare pe nas si fumam continuu, linga cosul special amenajat. Pe linga mine treceau oameni nervosi, cu bagaje multe dupa ei injurind cfr-ul. Eu mi-as fi dorit sa se opreasca timpul sau, si mai bine, sa se deruleze inapoi. Cit mai mult, sa ajung in copilarie si sa ramin acolo. Sa fiu pe geamul din camera mea uitindu-ma lung spre barza care urma sa-mi aduca laptele de pasare, asa cum imi spusese bunica. Dar nu. Eu eram in gara si plingeam si ma gindeam ca poate e ultima oara cind o vazusem si stia cine sint. Ma gindeam cum e mai bine, sa-ti fie dor de o persoana pe care doar fizic o mai recunosti, dar ea nu te mai stie, sau sa nu mai fie deloc? Inca ma intreb si nu stiu cum sa raspund la aceasta intrebare. Realitatea imi spune ca o sa am un  raspuns curind. Nu stiu cit de curind, nu stiu ce inseamna curind, insa voi afla. Cu citeva ore inainte o dusesem la spital. Intrase de ceva zile intr-un loop de obsesii din care nu o mai putea scoate nimeni. Poate doar doctorii cu niste medicamente puternice care s-o calmeze pe moment. Ma intorsesem acasa sa-mi iau bagajul si pentru multe minute am ramas nemiscata. Eram pustiita, voiam sa fug de-acolo, dar in acelasi timp sa-mi umplu plaminii de mirosul casei si-al ei. Nu stiam ce sa fac. Si ce era de facut, de fapt?!
A venit si trenul intr-un tirziu. Bagajul meu mare ma incomoda teribil. L-am lasat intr-o parte si mi-am infipt castile adinc in urechi, am dat muzica la maxim cit sa nu-mi mai aud gindurile si mi-am deschis cartea. Ma fortam sa citesc pentru ca nu exista alta varianta. Trebuia sa evadez din realitate cumva. Desi imi pusesem bagajul cel mare intr-o parte, il simteam pe umeri, in piept, in cap.
Am ajuns la Bucuresti. Se intunecase bine afara si eu abia mai mergeam si nu vedeam nimic. Ma izbeam de oameni fara sa vreau. Vedeam doar ceata groasa.
Cum e sa nu mai stii cine esti?
xoxo

What time is it? What time isn’t it /”Martha, Michael here. I’ve fucking had enough.”* / „Stuck in a moment you can’t get out of”**

 Prin vara-toamna lui 2014 voiam sa va povestesc ceva extrem de personal… sa scriu negru pe alb ceea ce mi-a mai scapat in unele postari de-a lungul vremii. Apoi am zis ca e prea mult, ca ar trebui sa treaca ceva timp ca sa se limpezeasca in mintea mea ceea ce tocmai traiam, sa ma lamuresc intii eu si sa vad cumva din afara toata situatia.
Apoi Robin Williams s-a sinucis (se facura deja doi ani), marind lista celebritatilor (si cea a oamenilor, in general) care si-au hotarit singuri plecarea. Multe idei au curs si atunci, multe tabere s-au format, presupuneri si acuze, toata gama. Nu stiu daca exista „judecata de apoi”, insa cu siguranta de judecata oamenilor nu scapa nimeni si nici Nilul nu te mai curata!
 
„Cit de egoist esti sa te sinucizi, sa-ti lasi familia, sa renunti pur si simplu?!”- se intrebau unii si altii, doct. „Actul sinuciderii este un act programat, o faci in cunostinta de cauza, ce idiot sa iti iei viata!!!”
Cred ca aceasta tabara a fost mai vocala decit cea a persoanelor care n-au incercat o explicatie, n-au aruncat nicio acuza si nu au emis judecati de valoare, ci s-au intristat profund. 

Eu am tacut. Pentru ca exista un moment pe care-l poti depasi sau nu, stiti voi, „You’ve got stuck in a moment/ And now you can’t get out of it”. Depaseste limita egoismului, nu se poate vorbi de nerecunostinta fata de familie, lasitate, renuntare atit de usor, sau ce mai vreti voi. Pur si simplu se intimpla. Nu ai cum sa cintaresti acest gest, sa faci o lista cu pro’s si con’s, sa iti dai o palma peste fata si sa-ti zici „trezeste-te”. E doar un moment in care se intimpla totul, un moment care poate sa te inghete si astfel vezi ziua de miine, sau momentul se prelungeste in eternitate. 

Discutiile pe acest subiect sint nesfirsite. Nu mai insist.

Si pina la urma ce voiam sa spun cu cele de mai sus? Ca desi am tacut atita vreme, am mai citit bloguri. Le-am citit si atit. Si m-am ocupat cu ce se maninca viata.

S-au si schimbat multe in acesti doi ani cit au trecut. S-au schimbat ori s-au transformat.
Am inceput cu aceasta postare pentru ca acolo ramasesem acum doi ani. Am convingerea ca cele ce vor urma vor fi mai vesele si utile.

______________________________________________________


*Citatul este ultimul voice-mail lasat de Michael Hutchence (INXS) pe telefonul managerului personal, Martha Troup, inainte de sinucidere;


**Titlul unei piese U2, un frumos tribut adus de Paul Hewson(Bono) prietenului sau Michael Hutchence. Piesa face parte de pe albumul „All That You Can’t leave Behind” lansat in anul 2000.

In papuci de turta dulce

Beau ceai de musetel, ma gindesc la criza, imi scutur capul a negare si ascult „Ik hou van jou” gindindu-ma ca indiferent cite crize, ploi, tunete, fulgere, alizee, ninsori si calduri insuportabile vor trece, noi nu ne vom schimba. Esential.

Ik hou van jou
Alleen van jou
Ik kan niet leven
In een wereld zonder jou!
Waar ik ook ben
Ik hoor je stem
Ik kan je zomaar niet vergeten

Neem mij weer in je armen
Laat mij je hart verwarmen
Ik wil je alles geven
Ik hou zo veel van jou

Jij hoort bij mij
Alleen bij mij
Dat zijn die woorden
Die je eens tegen me zei
Ik ben zo alleen
Waar moet ik heen
Waar is die tijd van toen gebleven

Neem mij weer in je armen
Laat mij je hart verwarmen
Ik wil je alles geven
Ik hou zo veel van jou

Ik hou van jou
Alleen van jou
Ik kan niet leven in een wereld zonder jou!
Ik hou van jou

Recomand mult de tot „The Visitor”. Mai ales celor care au ales sa traiasca in alta parte decit Romania. O sa intelegeti!

cca. 2008