Saptamina cartilor

   

Ieri am primit o carte pe care o comandasem in weekend. Pe linga cea dorita am mai primit una. Initial am crezut ca din neatentie am mai solicitat ceva, insa nici titlul si nici autorul nu-mi spuneau mare lucru. M-a lamurit semnul de carte pe care scria „Boekenweekgeschenk” si pe partea cealalta „Een boek als treinkaartje”. Aha! E Saptamina Cartilor in Olanda! Practic, acea carticica primita este biletul meu de tren pentru duminica, 31 martie (cind se termina saptamina cartilor), pe orice ruta, intreaga zi. De ce am primit-o totusi? Pentru ca am comandat o carte in limba olandeza cu valoare mai mare de 12,50 euro. Si de ce merg cu o carte drept bilet de calatorie? Pentru ca NS (Caile Ferate Olandeze) este sponsorul principal al acestei minunate actiuni.

Cite ceva despre acest minunat eveniment

    Aceasta actiune numita generic „Saptamina cartilor„, dedicata literaturii olandeze, se desfasoara in fiecare an in luna martie vreme de 8-10 zile, prima editie a avut loc in 1932. Intre anii 1942-1945, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, nu s-a desfasurat nicio editie.  In 1941 desi „cartea cadou” pentru public fusese tiparita, a fost retrasa din magazine din cauza ocupatiei germane. Evenimentul are in fiecare an cite o tema si debuteaza cu un bal al cartiiboekenbal la care sunt prezenti autori si publicisti olandezi si flamanzi. In rest, pe parcursul intregii saptamini au loc intilniri cu cititorii, festivaluri literare sau dezbateri, in biblioteci, scoli, librarii. Anual, un scriitor olandez sau flamand este rugat sa publice o nuvela care va fi daruita publicului in aceasta saptamina, la cumpararea uneui carti in limba neerlandeza sau cind cineva devine membru al vreunei biblioteci. In ultima zi, cu volumul respectiv se poate circula cu trenul, toata ziua, in toata Olanda, practic gratis. 

A 84-a editie 

In momentul publicarii acestui articol suntem la mijlocul saptaminii cartilor (23-31 martie). Tema de anul acesta este „De moeder de vrouw” („Mama, femeia”) – doua identitati legate in mod indestructibil? Tema are doua perspective diferite : cea a mamei, maternitatea, si cea a copilului.  Se pare, insa, ca aceasta tema a stirnit aprige controverse si indelungi discutii, ceea ce, spun organizatorii, nu a fost de dorit, ideea fiind de a arunca o privire asupra maternitatii si a femeii din literatura, asupra personajelor  autonome, puternice si curajoase, aducind ode acestora. 

Pentru acest an cartea cadou ii apartine lui Jan Siebeling, intitulata „Jas van belofte”(„Haina promisiunii”).  Jan Siebeling (13 februarie 1938, Velp – Gelderland) este autorul mai multor romane, printre care „Knielen op een bed violen” („Ingenuncheaza pe un pat de vioare”), volum vindut in anul aparitiei, 2006 in peste 600000 de exemplare si care a fost transpus pe pelicula zece ani mai tirziu de regizorul olandez Ben Sombogaart – „In my father’s garden”. Titlul olandez fiind acelasi cu cel al romanului. 

Ceea ce mi se pare interesant, pe linga evenimentele literare care se petrec in toata tara, elementul neprevazut  va fi ca diminica, in tren, cei care vor circula cu respectiva carte s-ar putea sa se intilneasca cu autorul. Care ruta, ce tren?  Este o surpriza pentru public. 

Consider ca acest gen de eveniment ar putea fi pus foarte usor in practica si in Romania, cu putina logistica si bunavointa, sa nu mai vorbim de publicul dornic de asemenea actiuni. Cel putin asa vad eu lucrurile de la distanta.

Cartile din februarie

Din capul locului trebuie sa spun ca niciodata nu apuc sa citesc exact ce mi-am propus. Am o lista, imi pregatesc cartile si apoi se alege praful! Dar ma gindesc ca nu e asa o tragedie sa amin un titlu pentru altul. Se intimpla fie din curiozitate pentru un alt volum, fie nu-mi gasesc starea necesara pentru o anumita lectura sau am pur si simplu alte preocupari de moment.

Dar sa nu mai lungesc pelteaua si sa-ti spun ce-am citit in aceasta luna care se pregateste sa plece.

The 5 love languages Gary Chapman

Gary Chapman este consilier matrimonial de peste 25 de ani si are o cariera prolifica de scriitor. Eu am citit doar titlul la care ma refer acum.

Ideea este ca o relatie nu poate sa mearga bazata fiind doar pe sentimente profunde, asa ca trebuie sa facem cumva, sa gasim o cale sa ne intelegem si sa ne acceptam unii pe altii dupa ce nivelul dopaminei de la inceputul relatiei mai scade. Daca nu-i vorbesti „limba” partenerului, sau nu-i gasesti exact unda emotionala care-l misca, s-a dus toata pelteaua! Intuitiv cred ca reusim cumva sa ne intelegem si sa vorbim acceasi „chineza”insa pina la un punct, iar acest volum nu face altceva decit sa ne explice clar cum sa manageriem relatia si fabricuta sa functioneze pe termen lung.

Chapman spune ca exista cinci limbaje primare ca o persoana sa fie capabila sa-si exprime si sa recepteze iubirea, iar un cuplu nu e musai sa vorbeasca unul singur, de fapt acelasi, dar poate deveni bilingv in momentul in care partenerul ii descopera iubitului/iubitei „vocabularul si sintaxa” si invers.

Cele cinci limbaje la care face referire antropologul sunt:

  • Cuvinte de lauda adresate partenerului, pe un ton frumos, intr-o maniera simpla si clara, la obiect, pozitiv.
  • Cadouri, daruri. Nu trebuie sa fie un cadou scump, ideea ca te-ai gindit la partener si i-ai oferit ceva (si o frunza ruginie gasita in drumul spre casa) ii reafirma dragostea pe care i-o porti.
  • Timp (de calitate) petrecut impreuna. Acest lucru nu inseamna ca stati amindoi pe canapea si priviti o seara la tv. Poate sa fie o plimbare, o conversatie chiar si in masina, activitati placute unuia dintre voi, insa important este sa ii acorzi toata atentia si sa fii prezent, neconditionat, fara sa te imparta cu cineva sau ceva.
  • Serviciile. Poate e ciudat, insa unii iti apreciaza iubirea prin simplu fapt ca pui o masina la spalat, ii oferi un mic dejun sau duci gunoiul. Asa ca daca partenerul ia temperatura relatiei prin astfel de „servicii”, nu da inapoi in a i le oferi. O faci pentru o cauza nobila, chiar salvarea relatiei! Atentie, nu spun ca e un limbaj adresat in exclusivitate femeilor, din contra, n-ai idee, domnule, ce fluturi in stomac trezesti daca dai cu aspiratorul fara a fi intrebat!
  • Atingeri, contact fizic. Cred ca aici barbatii ar fi tentati din prima sa spuna ca acesta le este limbajul pentru ca, nu-i asa, vor sex. Aici vorbim insa de mult mi mult. Atingeri, imbratisari, sarutari si sex, normal.

Am descris mai sus in doar citeva cuvinte cele cinci limbaje primordiale dezvoltate de Gary Chapman. Daca acest concept ti-a suscitat interesul, cu siguranta lectura volumului nu e pierdere de timp. Pe parcursul volumului poti sa-ti dai seama care este limbajul tau si al partenerului, altfel exista si un test pe site-ul oficial.

Noapte buna, copii! – Radu Pavel Gheo

Ce lectura si cite amintiri au stirnit cele 600-700 de pagini! In articolul precedent am dat friu unor emotii declansate de aceasta lectura, imediat dupa ce a fost „marked as finish”. Ca norocul, am gasit cartea online, asa ca nu am asteptat sau nu am dat sfoara in tara ca sa ajung in posesia ei.

Pacatul editurii este ca pentru e-book nu are cuprins, asa ca o citesti pagina dupa pagina, habar n-ai cite capitole si cit de mare e romanul, mi-ar fi placut sa stiu cum e structurat dinainte. Oricum, l-am gatat foarte repede.

Lectura cumva sferica si usoara, insa nu pentru cititorii lenesi, cu un praf de misticism atit cit trebuie, cu actiune in trecut si prezent, foarte vie. Mi-a placut cum si-a urmarit personajele si cum le-a impletit in toata aceasta poveste.

Pe linga cei 3+1 prieteni , Marius, Paul Cristina si Leo mai apar in actiuni cheie doi batrinei (Sfintul) Petru si probabil Dumnezeu, si un diavol in persoana lui Dunkelmann, reprezentantul unei organizatii pentru Arte. Am mers din Banat (Teicova – o localitate fictiva si Oravita) in Moldova la Iasi si in Los Angeles – California, de asemenea locuri foarte dragi si speciale mie.

Desi romanul este fizic destul de consistent, n-am avut timp sa ma plictisesc pentru ca fiecare actiune, intimplare, descriere parca e masurata cu cintarul de bucatarie si condimentata atit cit trebuie – doamne, ce paralele fac, n-am apucat sa maninc si ma rod intestinele :))) Avem si-o coloana sonora acolo, pornind de la „Little red Corvette”, trecind prin ceva Bijelo Dugme sau Iron Maiden.

Volumul a aparut in 2010, dar se pare ca a parcurs 2000 de kilometri mai incet pina a ajuns si la mine. Nu stiu daca a fost republicat, daca mai exista pe piata, dar il recomand cu toata convingerea.

Escapada – Lavinia Braniste Mie mi-a placut mult Lavinia inca de acum doi ani cind am pus mina pe primul ei volum, „Interior zero”. N-am mai lasat cartea aceea din mina pina n-am terminat-o si in acelasi timp doream sa nu se mai termine. „Escapada” e un volum de proza scurta, publicat inaintea romanului, dar acest lucru nu are importanta.

Lavinia Braniste scrie atit de simplu, liber si fluid si are darul sa te introduca dupa primele pasaje direct in atmosfera. Traiesti acolo. Aceeasi senzatie am avut-o si in „Interior zero”. Povestirile nu sunt vesele, din contra un pic depri, dar personajele sun atit de bine construite , gesturile sunt surprinse cu mare usurinta si dialogurile curg nefortate. O recomand cu doua miine si sper ca va publica din nou ceva. Sunt foarte deschisa noului val de scriioare romance, insa din ce am citit (foarte putin, e adevarat), as mai cumpara-o doar pe ea, Mara Wagner si…deocamdata cam atit. Imi plac cele care scriu simplu, curat, fara pretentii de romancier sau terapeut, cele care scriu vulnerabil, fara un aer doct. Subliniez, am citit putin, dar mai mult de jumatate din ce am parcurs nu e pentru mine.

It’s okay to laugh – Nora McInery Purmort   Am inceput cartea in primele zile ale lunii apoi am abandonat-o pentru ca mi s-a parut nefericita abordarea autoarei. Nu stiu cum am ajuns la acest titlu, insa sunt suficient de sadica sa-mi doresc sa pling din cind in cind. Initial am empatizat cu Nora, insa dupa citeva capitole simteam ca sunt de partea cealalta a baricadei desi nu mi-am dorit.

„It’s okay to laugh” este un memoir, al unei tinere lovita din plin de viata. La scurt timp dupa ce incepe o relatie afla ca prietnul ei are cancer cerebral in stadiu avansat. Se casatoresc pe un pat de spital, au si un copil (Ralfie) intre sedintele de chimioterapie, insa inevitabilul se produce. In citeva luni Nora pierde o alta sarcina, moare si tatal ei tot de un cancer si la citeva saptamini si Aaron. Tragic si dureros, nu? Extrem! Dar sa citesti lucrul asta la fiecare capitol si sa ai senzatia ca ne aflam deja intr-o competitie „care sufera mai tare” si cum sa „bati” tragedia ei, ii reduce empatia cititorului, zic eu. Senzatia ca daca nu cistiga in competitia tragediei personale sau a inteligentei, atunci cistiga pentru ca e o persoana foarte inalta si deci domina. Mda…mi-am pierdut vremea cu aceasta carte!

„Sunt o baba comunista” – Dan Lungu . Ce mult mi-a placut si acest roman!!! Un subiect redundant, insa scris cu umor, simplu si dureros de adevarat, nimic revelator sau „schimbator de viata”, dar antrenant si cu talent. A picat asa de bine in contextul politic din Romania, incit l-as recomanda tuturor sa-l citeasca s-au l-as strecura in plasa cu ulei si faina de la alegeri. Doamne, sper sa nu mai existe asa ceva for fuck’s sake! Am aflat ca a fost facut si un film in regia lui Stere Gulea, film pe care-l voi cauta pentru ca sunt o persoana curioasa.

Ce avem aici? Actiunea e tesuta in jurul „babei comuniste” Emilia ( Mica) Apostoloae si plasata pe trei planuri, in copilaria pesonajului petrecuta la tara, viata de om al muncii la oras, sub regim, si pensionara post-revolutionara. In jurul ei se tese volumul. Am trait in copilarie si pre-adolescenta inainte de revolutie, am amintiri, stiu cozile, am simtit frigul si groaza, Radio Europa Libera si pozele cu actori, glume cu ceasca si leana, iar mai tirziu am sunat in Romania, in preajma alegerilor sa conving vreun nostalgic sa nu voteze strimb. Am intilnit acesti disc-stricat de „ehe, ce stii tu, ne dadea ceausescu si casa si serviciu, nu ca acum! „, iar plusul acestei lecturi e ca vezi din perspectiva acestor incapatinati ce resorturi ii mina-n viata sa plinga cenusiul cominismului.

Cam aceste carti au facut obiectul lecturilor mele si ma bucur ca am avut ragazul sa ies putin din cotidianul nu prea favorabil deocamdata, sa ma las cuprinsa de nostalgii, revolte, intelegeri, venite din cuvintele altora.

Fluturi si fantome

Deunazi am citit o postare pe facebook despre cartea, „Noapte buna, copii!” a lui Radu Pavel Gheo. Au fost citeva cuvinte in postarea respectiva, insa suficiente incit sa ma faca curioasa sa o citesc. Oh, man! Si cum a mai invirtit un cutit intre coaste, cum m-a facut sa retraiesc amintiri si senzatii si emotii din trecut acest volum! L-am citi cu nesat si lacomie, cu o sete pe care n-am mai incercat-o demult.

Pe Radu Pavel Gheo nu-l mai citisem insa m-am intilnit cu numele lui si in librarii si pe net. Posibil ca acum a fost momentul lui pentru mine. Nu stiu sa fac recenzii, nu am facut si nici nu am incercat in precedentele postari. Cel mult vreau sa spun, stingaci, cit de mult mi-a placut o lectura pe care si tu poate o gasesti interesanta. Divagind putin, ma intreb in fiecare zi de ce am acest blog? Pentru ca ceea ce scriu nu mi se pare iesit din comun, nu stiu ce interes prezinta si de ce sa mai scriu cind sunt atitia altii care o fac de un milion de ori mai bine ca mine. En fin…

„Noapte buna, copii!” … mi-a amintit atit de mult de copilaria si pre-adolescenta mea din Banat, de bunicii mei in putere si in viata, de cit de dor imi este de ei si de faptul ca as vrea sa vorbesc mai mult in dialectul banatean. Mi-e dor s-o aud pe bunica-mea cum sucea limba de cum ajungea in Banat si cum apasa apoi, la intoarcere, butonul de Craiova. Mi-e dor de scovergi si de stat in soba toata gimineata, de zilele de plaja pe Belareca cu prietenii mei veniti si ei in vacanta gin Herculane si gin Cimisoara sau Arad. Mi-e dor de nedeia gin sat de sfintu Ilie si de discotecile sub poarta pe care le organizam cu prietenii mei de-atunci si de excursiile la Herculane sau la Cetate. As vrea sa mai adulmec putin mirosul din casa batrina, mirosul pe care nu-l voi uita niciodata dar dupa care ma topesc de dor.

M-a rascolit cartea asta, acesti prieteni plecati si incercarile lor de a trece „la sirbi” exista, de Ginutu’ am auzit in copilarie, abia asteptam sa ajung in piata sirbilor din Severin in vacanta. Cum mi-am mai retrait copilaria in cele 700-800 de pagini! Si cite amintiri au reinviat, cite momente pe care poate nu le-am apreciat atunci, sau nu as fi crezut ca vor insemna atit de mult pentru mine mai tirziu. M-a durut sa nu mai pot trai macar pentru citeva minute momentele de atunci si m-a bucurat ca am putut sa-mi amintesc atit de viu ce mi-au oferit bunicii mei in copilarie.

Ciudat este ca dupa ce m-a rascolit bine si m-a lovit in toate partile, dupa ce s-a mai sedimentat lectura, m-a cuprins o senzatie de bine, mi-a ogoit putin un dor mare si s-au limpezit niste imagini pe care le vedeam blurate, am inteles niste oameni.

Cred ca era timpul!

How bad do you want it?

  Mat Fitzgerald, autorul acestui volum este o autoritate in lumea atletica, jurnalist, antrenor si nutritionist sportiv, avind la activ alte 20 de carti de specialitate, pe linga cea deja mentionata, citeva gasindu-si loc si in biblioteca-mi.

Nu stiu cum m-am intersectat cu aceasta carte, insa a „picat” la fix inaintea unei curse pe care nu eram foarte sigura ca o voi parcurge, nefiind suficient de pregatita pentru 16 kilometri. Citind citeva capitole am gasit impulsul mental de care aveam nevoie sa ma duca in cursa oficiala si la finish.

Prin anii ’90 profesorul Tim Noakes a venit cu ideea ca exista un Model Central de Guvernare (MCG). Acesta practic afirma ca performanta sportivilor de anduranta este limitata de un sistem inteligent din subconstient, guvernatorul central, care tempereaza sistemul locomotor si astfel, efortul este limitat de capacitatea fizica a atletului in sensul ca viteza si puterea de deplasare nu depasesc capaciteatea fizica si nu supun corpul la un stress mai mare decit poate sustine. Ideea e ca daca un astfel de sistem nu ar exista, atletii extrem de ambitiosi si-ar pune viata in pericol, antrenindu-se peste capacitatea lor fizica si de-aici n-ar mai fi decit un pas pina la un soc, o ischemie sau rigiditate musculara.

Aceasta teorie a fost revolutionara, iar preparatorii fizici practic au acceptat lucrurile ca atare: organul care iti limiteaza performanta nu este sistemul cardiovascular sau sistemul locomotor, ci creierul. Si totusi ce pot face altetii sa-si imbunatateasca performanta daca aceasta le este limitata de subconstient si de acest guvernator central? Pai sa se antreneze in continuare, simplu, nu?! Aceasta teorie m-a dus si la urmatoarea chestiune: cei ambitiosi nu au nicio sansa in fata celor dotati fizic?

Din fericire, s-a constatat ca acest sistem de guvernare subconstient nu prea exista si ca atletii, de fapt, au control asupra propriilor performante. Si pentru ca exista un nume la cum partea constienta a creierului ajuta sportivii, acesta este modelul psiho-biologic (Psychobiological Model). 

Practic, deciziile pe care le iei in timpul unei curse in functie de oboseala pe care o simti, cit de dificil este parcursul si cum iti dozezi efortul se produce la nivel senzatiilor si percepriilor constiente. Desigur, toate gindurile care ne coplesesc cind performam, prin urmare felul in care simtim efortului, ne pot limita, dar asta se petrece constient si subiectiv, asta e ideea.

Many aspects of endurance performance that were always presumed to be biological in nature are now known to be mind-based. To give one example, studies by Paul Laursen of Australia’s Edith Cowen University and other researchers have demonstrated that, except in extreme cases, dehydration, which is biological, does not cause athletes to slow down in races; instead, the psychological condition of feeling thirsty does.

Mat Fitzgerald – „How bad do you want it?”

Avem douasprezece capitole, fiecare reprezentind cite o poveste a unui sportiv de anduranta: maratonisti, triatlonisti, biciclisti, canotori, persoane cu dizabilitati fizice. In volumul de fata nu inveti cum sa te antrenezi la sala sau pe pista desi autorul sugereaza ca antrenamentul sustinut si, treptat, de lunga durata usureaza performanta (duh, e de bun simt, nu ai progres daca ramii pe loc, in orice domeniu), ci mental. Cit de important e sa iti doresti sa atingi o performanta, sa te concentrezi si sa ai capacitatea necesara sa filtrezi si sa iei doar ce trebuie din mediul inconjurator si din experientele trecute. Desigur, si ajutorul moral al celor din jur este important.

Fara efort, determinare si constanta nu atingi nici capacitatea mentala care sa-ti aduca performanta. Vorbesc si din mica mea experienta acum. Fiecare kilometru parcurs, fiecare strop de sudoare si stringere din dinti, toate acestea te fac un om mai puternic, iar increderea in sine capata o noua valenta. Este extraordinar cum fizicul afecteaza in mod pozitiv mentalul iar acesta iti ridica si/sau determina performanta. Totusi, important este sa stii si cind sa te opresti, cind sa iei o pauza, sa deslusesti mesajele pe care ti le trimite corpul, nu sa te uiti la performanta si pregatirea celuilalt.

… What is the logic of punishing yourself each day , of striving to become better, more efficient, tougher?

„The value in it is what you learn about yourself. In this sort of situation all kinds of qualities come out – things that you may noy have seen in yourself before” – Steve Prefontaine

Mat Fitzgerald – „How bad do you want it?”

Desi nu am foarte mult kilometri „in adidasi” (mai multi oricum fata de cei care n-o fac deloc, nu?) am rezonat foarte mult cu aceasta carte si, cum am mai zis, m-a motivat atunci cind am avut nevoie. Desi momentan nu mai alerg din motive de sanatate, citesc mult in acest domeniu, imi pun la punct un plan de pregatire ca atunci cind voi primi ok-ul sa nu mai pierd timpul cautind o metoda eficienta si sustenabila de antrenament.

Inchei cu un citat din ultimul capitol, „Is it worth it?”, avind speranta ca v-am facut macar putin curiosi daca sunteti interesati de sport, de performanta, fie din pozitia de sportiv sau cea de admirator de la distanta.

Being oneself also requires a certain amount of comfort with uncertainty. None of us are born knowing who we are. We become who we are by facing new challenges and coping with them.

The path between you and the best you can be is unexplored territory. You are on your own, to some extent, to discover not only what motivates you to „leave it all out there” but also your special formula for maximum mental fitness… To approach your sport as an ongoing fire walk, aiming to move closer and closer to the unreachable wall that represents your ultimate physical limit, is to embark on a journey of transformation in which you become more and more the athlete – and the person – you want to be as you tackle the obstacles that hinder your progress. This journey is the greatest gift that endurance sports have to offer, and all you have to do to receive it is to wholly embrace the challenge of seeing how far you can go.

Mat Fitzgerald – „How bad do you want it?”

What does this button do?

The voice is a precious instrument, an emotional instrument. There is nothing between you and your audience. There is no guitar plank to hide behind, no giant stack of keyboards, no battery of tom-toms. There is nothing and no one to blame except yourself, and an audience will murder you and dance on your grave in a heartbeat if you let them.

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

Oohh…nici nu stiu cum sa incep si cum sa va indemn sa cititi autobiografia lui Bruce Dickinson. Azi-noapte am terminat cartea si acum ma simt putin dezorientata pentru ca nu stiu ce lectura ar putea sa ma atraga dupa volumul lui Bruce.

Faceti abstractie de faptul ca este vocalistul unei trupe heavy metal, ca poate n-ati auzit de aceasta si ca, in niciun caz nu e printre preferintele voastre in materie de muzica. Ptiu, „satanistii” astia! Sau ca e trupa mea de „capatii”, iar el unul dintre eroii mei in viata (oh, ce mult sun a grupie! ) Bruce Dickinson e mult mai mult de atit! E un fenomen! Si nu e la prima „indrazneala” scriitoriceasca. Daca stiti de cine vorbesc, veti fi mai mult decit incintati sa aflati, la prima mina, cum s-au nascut niste piese, unde s-au inregistrat albume si, in general, chestii de culise, fara a trece granita spre gossip, indecente sau razbunari ieftine.

„Flight of Icarus” began life in a toilet. Adrian was found of playing guitar in bathrooms – he liked the ambiance from the tiles – and, while he was noodling away, I heard a sequence of chords and started singing along to them. The chorus of „Flight of Icarus” just started flying like an eagle as a result.

I quickly realised that we potentially had a song under four minutes that could do the unthinkable for Maiden: airplay on US radio. For the lyric, I flipped the story of Icarus on its head and made the father the villian of the piece. Driven by ambition and ego he forces his son to fly, with terrible consequences as his son, in youthful exuberance, flies too high and his wings melt. Basically the pushy parent revisited

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

A trait citeva vieti si, ma intrebam pe parcursul lecturii, daca nu cumva e vreo felina, de cite ori s-a intilnit fata in fata cu moartea, fara sa braveze. E genul de om care musca din viata ca dintr-un mar pirguit, care traieste la intensitate si stie ca nu are timp sa-si plinga de mila.

Daca vreti inspiratie, umor de calitate, trairi, daca vreti sa invatati ceva, cu doua miini va recomand „What does this button do”. Inlocuieste orice carte de dezvoltare personala pentru ca nu ai cum sa nu te imbibi din entuziasmul si pozitivitatea lui. Ca sa clarificam, vorbim de o persoana care acum citiva ani a descoperit ca are cancer.

I was beginning to feel quite important, but in among the bravado was the temptation to despair. For three days or so, all i noticed were hospitals, churches and graveyards. By, God, London was infested with the bloody things.

On the way to the pub, I considered how I felt about my cancer. Nobody could answer the question, „Why me?” Actually, I reasoned ,it’s probably just shitty bad luck. Nobody was out to get me and my cancer was an aberration. I thought about hating it, but I’m not good at long-term hating – I’m a momentary, flash-in-the-pan sort of chap when it comes to anger. I would say life is too short to hate cancer; I would treat my cancer as an uninvited guest and politely but firmly dismiss it from my house

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

Pentru mine a fost o bucurie sa citesc aceasta carte, sa il citesc pe autorul Dickinson care nu este deloc novice sau neindeminatic cu istorisirile in scris, sa vad omul din spatele scenei si sa mi se confirme caracterul pe care banuiam ca-l are. Stiu ca micul meu articol nu face dreptate volumului in sine, dar sper ca v-am convins sau v-am facut curiosi macar o picatura. Si mai am convingerea ca nu si-a angajat niciun ghostwriter pentru autobiografie.

„What does this button do? An autobiography”, a aparut la editura HarperCollins Publishers in 2017. Daca nu se gaseste in Romania (si cred ca nu), as sugera comanda online de pe book depository, stiu ca livreaza gratuit wordwide.