Fluturi si fantome

Deunazi am citit o postare pe facebook despre cartea, „Noapte buna, copii!” a lui Radu Pavel Gheo. Au fost citeva cuvinte in postarea respectiva, insa suficiente incit sa ma faca curioasa sa o citesc. Oh, man! Si cum a mai invirtit un cutit intre coaste, cum m-a facut sa retraiesc amintiri si senzatii si emotii din trecut acest volum! L-am citi cu nesat si lacomie, cu o sete pe care n-am mai incercat-o demult.

Pe Radu Pavel Gheo nu-l mai citisem insa m-am intilnit cu numele lui si in librarii si pe net. Posibil ca acum a fost momentul lui pentru mine. Nu stiu sa fac recenzii, nu am facut si nici nu am incercat in precedentele postari. Cel mult vreau sa spun, stingaci, cit de mult mi-a placut o lectura pe care si tu poate o gasesti interesanta. Divagind putin, ma intreb in fiecare zi de ce am acest blog? Pentru ca ceea ce scriu nu mi se pare iesit din comun, nu stiu ce interes prezinta si de ce sa mai scriu cind sunt atitia altii care o fac de un milion de ori mai bine ca mine. En fin…

„Noapte buna, copii!” … mi-a amintit atit de mult de copilaria si pre-adolescenta mea din Banat, de bunicii mei in putere si in viata, de cit de dor imi este de ei si de faptul ca as vrea sa vorbesc mai mult in dialectul banatean. Mi-e dor s-o aud pe bunica-mea cum sucea limba de cum ajungea in Banat si cum apasa apoi, la intoarcere, butonul de Craiova. Mi-e dor de scovergi si de stat in soba toata gimineata, de zilele de plaja pe Belareca cu prietenii mei veniti si ei in vacanta gin Herculane si gin Cimisoara sau Arad. Mi-e dor de nedeia gin sat de sfintu Ilie si de discotecile sub poarta pe care le organizam cu prietenii mei de-atunci si de excursiile la Herculane sau la Cetate. As vrea sa mai adulmec putin mirosul din casa batrina, mirosul pe care nu-l voi uita niciodata dar dupa care ma topesc de dor.

M-a rascolit cartea asta, acesti prieteni plecati si incercarile lor de a trece „la sirbi” exista, de Ginutu’ am auzit in copilarie, abia asteptam sa ajung in piata sirbilor din Severin in vacanta. Cum mi-am mai retrait copilaria in cele 700-800 de pagini! Si cite amintiri au reinviat, cite momente pe care poate nu le-am apreciat atunci, sau nu as fi crezut ca vor insemna atit de mult pentru mine mai tirziu. M-a durut sa nu mai pot trai macar pentru citeva minute momentele de atunci si m-a bucurat ca am putut sa-mi amintesc atit de viu ce mi-au oferit bunicii mei in copilarie.

Ciudat este ca dupa ce m-a rascolit bine si m-a lovit in toate partile, dupa ce s-a mai sedimentat lectura, m-a cuprins o senzatie de bine, mi-a ogoit putin un dor mare si s-au limpezit niste imagini pe care le vedeam blurate, am inteles niste oameni.

Cred ca era timpul!

She made my day!

Octombrie 2008

Am aproape doi ani pe aceste meleaguri, dar chiar si acum mai descopar ceva, mai tresar, ma minunez si tot asa. E o experienta, chit ca asta va ramine casa mea. Poate o sa-mi amintesc diverse episoade traite si poate chiar am ragazul sa le si scriu. Mda…mai imi trebuie si ceva talent. Om vedea…mai am ceva sperante. hihihi
Evident ca pina sa iau decizia sa ma mut aici vizitasem Olanda. Ca sa nu mai spun cit am visat in copilarie la ea. Mai trebuie sa spun ca in Romania n-am facut un tel din a ma muta aici, nici macar nu m-am gindit la asa ceva. In adolescenta si perioadade dupa m-au bintuit gindurile plecarii in Canada, dar si atunci ca ceva abstract , mai mult din cauza faptului ca prietena mea se mutase acolo. Dar, in afara de a-mi cumpara o carte despre Canada si sa-mi pierd vreo doua-trei nopti pe net, n-am facut. S-a intimplat sa ma mut aici In Olanda. Pur si simplu.

Dar sa povestesc un episod de astazi. In introducere trebuie sa spun ca am admirat si inca ma topesc de bucurie cind ma saluta sau salut necunoscuti pe strada, cind vad zimbete oriunde, cind aud un „alstublijeft” cind imi dau bonul, chiar si cind cite un negru ma intreaba ce mai fac si apoi imi zice ” jij ben een mooie vrouw”. Nimic badaran, nimic grotesc asa cum se intimpla pe strada in Romania.
Azi am fost sa cumpar bulbi de lalele pentru parintii mei. Am descins intr-o florarie (hmmm…magazin de plante), am ales vreo patru feluri de lalele si am intrebat-o pe vinzatoare daca se pot recupera pentru doua cicluri de inflorire. Blonda cu pistrui mi-a expilcat tot ce voiam sa stiu, a vazut ce-am ales, mi-a zis cit de frumoase sint unele dintre ele ca le-a pus si ea in gradina anu’ trecut si m-a intrebat daca sint pentru cadou. I-am zis ca da. Oooo..pai atunci le impachetam frumos. Le-a aranjat, dichisit, s-a uitat ce culori au florile si a pus aceleasi culori si pe ambalaj pentru ca, nu-i asa, totul trebuie sa se asorteze. Imi venea sa-i zic ” vrei sa fim amice?” Poate e doar strategie de marketing, nu-mi pasa, dar te simti bine, iti vine sa cumperi tot magazinul. Si nu e un caz izolat. Cu citeva zeci de minute inainte cumparasem ceva dintr-o drogherie. Dupa ce-am pus produsele la casa m-a intrebat daca am gasit tot ce-mi trebuia. Uite, asta e unul dintre motivele pentru care nu regret c-am ales sa traiesc aici. Pentru ca nici o vinzatoare, functionar, politist, controlor si mai stiu eu ce, nu-mi strica ziua pentru ca ei si-au ales meseria care ii face asa de amariti si nefericiti. Pentru ca daca incerc si rascolesc si ajung la concluzia ca nu-mi place nimic sau nu-mi vine bine pot sa plec din magazin fara sa am mustrari de constiinta, si sa primesc si un salut de la revedere. Nu cum TREBUIE sa cumpar ceva chiar daca nu-mi place pentru ca in Romania vinzatoarea e in stare sa ma impuste pe loc daca indraznesc sa nu-mi scot banii din buzunar. De la revedere…nici nu mai visam.
Asa ca, azi, florareasa „mi-a facut ziua”!

Frunzele au umor

Octombrie 2008

Ieri am venit cu o frunza acasa. Se ascunsese in parul meu. Pesemne s-a furisat ca o pisica, pis-pis, s-a culcusit printre firele de par, a adormit si probabil s-a trezit brusc cind degetele mele au atins-o. M-am bucurat la gindul ca m-a ales pe mine.
Azi m-am plimbat prin covorul suratelor aramii, prin parc. De dimineanta le vazusem pe geam cum se joaca si cum zburda. Faceau pe pasarile, mimau. Le-am urmarit jocul transformat usor usor in hora, in aer, si cu fiecare rotire mai aproape de pamin. Apoi s-au facut covor.

Apoi le-am vazut mimind umbra. Stateau lesinate de atita joaca la radacina copacilor. Daca nu ploua as fi zis ca e umbra increngatului, asa de bine imitau.
Da, au umor. De ce? Pentru ca primavara imbraca copacul facindu-l regele padurii, ii dau sperante, il coloreaza cum vor ele, el nu zice nimic si le lasa in plata lor sa-si vada de inverzit. Ii mai gidila uneori ramurile, mai pitesc cite o pasare si o insecta si cind se plictisesc de atita soare, joaca si v-ati-ascunselea, se desprind, il lasa gol si incep sa rida de el. El se scutura, pasami-te nu are nevoie de asemenea creaturi, dar regreta cind isi arunca cite-un ochi in oglinda daruita de lac. Ce rusine i se face! Si-atunci micile cotofene de frunze incep joaca de toamna. Si rid … si rid … Iar el traieste cu speranta ca la primavara chiar o sa le convinga sa-l imbrace din nou, iar pina atunci o sa accepte mantia alba, sau picurii de ploaie.

Dorinta

„…Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză uscată;
Şi miroase-n odaie
A creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Şi să întreb fericită:
Ştiţi cumva în ce an suntem?”
 

Ana Blandiana