12 ani

…au trecut de cind m-am mutat 2000 de kilometri mai hacana de Romania, in Regatul Tarilor de Jos, mai pe scurt, Olanda.

Nu-ti dai seama ce bagaj ai, sau ce ascunzi in spatele dulapului, pina nu te desprinzi cu totul, pina nu te dezradacinezi si te plantezi in alta parte.

Betesugul cu care m-am ales la sfirsitul anului trecut vad ca are si el beneficiile lui. Am avut timp suficient sa-mi transfer articolele din celalat blog si sa recitesc unele dintre ele, mai ales cele de la inceput. Citeva nu mai sunt publicate, acum le consider mult prea personale sau inutile (duh…la ce-am publicat in ultima vreme despre mine nu stiu daca mai e ceva de pastrat in privat…en fin), insa mi-au redat starile inceputului. Apoi, blegos, am alunecat pe panta amintirilor si al nostalgiilor, mi-am amintit de niste oameni care au existat la un moment dat in viata mea la re-inradacinare, unii mai sunt si acum aproape, altii, din pacate, au disparut fizic de pe lumea asta sau au plecat spre alte zari, inapoi la casele lor sau spre noi „acase”.

In primii ani am trait cu uimire (cum ne tot indeamna dr. Vasi Radulescu in cartile sale sau online), cu bucurie si un fel de teama sa nu gresesc cu ceva… nici acum nu-mi explic aceasta teama care ma cuprinsese, bine ca n-a durat mult!!! E cliseu ce spun, insa am invatat mult despre mine, m-am dezvaluit in forme pe care nu stiam ca le am in interior, am pastrat cite ceva de la „vechea” eu si am lasat sa ma dezvolt in noul sol. Am fost uimita sa constat cit de flexibila am devenit aici, pentru ca, abia acum pot spune cu certitudine, inainte nu eram, desi aveam aceasta impresie despre mine 🙂

Am invatat ce inseamna rabdarea, in primul rind, cu mine, cu sistemul si cu necunoscutii care mi-au iesit in cale. Am mai invatat ca nu trebuie sa fii geniu sau elita si ca „doe je best en het komt in orde” e suficient si nu-ti taie nimeni capul, nu trebuie sa lucrezi mai mult decit necesar sau sa dovedesti ceva.

Desigur, au existat si momente de frustrare, in care m-am simtit persecutata (e cam dur cuvintul!), nu pentru ca sunt romanca ci pur si simplu din cauza incompetentei altora, din cauza lacunelor din sistem sau din cauza vreunei erori umane. No biggie, totul a trecut, poate vin altele! Nu am incercat sa ma integrez fortat, daca s-a intimplat a fost firesc si natural. Cind m-am simtit nedreptatita am spus cu tact ce ma supara, fara sa-mi inghit frustrarile si sa le transform in ceva mare si veninos.

Am zis din capul locului ca in momentul in care pot sa fac o gluma in olandeza, cind imi voi gasi o coafeza care sa stie sa ma tunda si sa ma bibileasca cum vreau, cind voi folosi sistemul medical la maxim, fara vreo fuga in Romania sa-mi controlez splina, de exemplu, atunci chiar voi fi acasa. Poate n-o sa va vina sa credeti, insa o coafeza si o cosmeticiana a fost cel mai greu sa gasesc! Pe cit de frivol pare subiectul, mi-a dat multi ani bataie de cap. Nimic nu se compara cu un cap aranjat dupa preferinta si placut tau! Iar despre sistemul medical, ce sa zic. M-am indragostit de el (nu ma luati in seama, sunt sub influenta unui Dr. McDreamy pe care l-am cunoscut azi :)) ). In spitale n-am ajuns foarte des, doar de citeva ori (si ca pacient si ca vizitator), insa suficient cit sa-mi fac o impresie si sa declar ca este asa de bine pus la punct, birocratic vorbind, si fiecare pacient este tratat cu respect, inteles, lamurit si nu este grabit pentru ca „mai astepat si altii la usa”. Nu exista preferinte, nu exista spaga, esti ajutat la nevoie, se face totul pentru tine. Asta este experienta mea. Desigur, categoria din sanatate numita „medic de familie” o pun in alt loc, intr-un sertaras cu mici nemultumiri.

Tot la inceput am hotarit sa nu-mi largesc cercul de prieteni pe criterii etnice. La vremea respectiva se organizau muuulte petreceri si intilniri romanesti la care nu am participat niciodata. Daca am cunoscut pe cineva ma intrebam in primul rind daca in Romania as fi putut avea vreo relatie de prietenie, amicitie, cum vreti s-o numiti voi, cu persoana respectiva. Foarte simplu!

Dupa atita amar de vreme inca ma bucura fiecare salut pe strada, chiar daca nu ne cunoastem, faptul ca mi s-a oferit ajutor cind abia mergeam sau ca sunt judecata si apreciata pentru ceea ce reprezint eu ca om si nu de unde vin. Chiar o sa public saptamina asta un articol de acum citiva ani care n-a vazut luminapina acum.

Imi aduc aminte cum m-am infipt prima data in namol, neavind experienta prea mare cu bicicleta, sau cind am plecat in rochie ca deh, toate olandezele pot sa mearga gratioase in fuste si rochii pe doua roti, eu de ce n-as putea? M-am trezit la un moment dat cu rochia ridicata pina la mijloc. Nu stiu nici acum cit timp oi fi pedalat cu poalele-n briu, in toata splendoarea! Ah, si inca ceva, nu numai ca nu ma mai deranjeaza ploaia, am si alergat cind ploua cu galeata! Ha!

12 ani…o viata de om, ce sa mai!

2 comentarii la „12 ani”

  1. Bună! Și eu mă bucur că ți-am descoperit blogul, și nu o spun din obligația de a-ți întoarce complimentul, ci din bucuria de a găsi aici subiecte interesante. Pe mine nu m-a fascinat niciodată Olanda, și totuși m-am îndrăgostit de oamenii ei anul trecut, când am avut ocazia să o vizitez. Pare un loc bun în care să trăiești, mai ales că activitățile fizice sunt atât de mult încurajate de tot sistemul.

    1. Multumesc pentru comentariu si cuvintele frumoase. Din pacate nu m-am mobilizat niciodata suficient sa mentin continuitatea blogului. Poate reusesc anul asta, ma straduiesc mai mult, promit 🙂 Sunt oameni minunati pe tarimul asta si cu toate ca e plata ca o clatita, Olanda are destule comori de oferit si de descoperit. Partea proasta e ca ploua mult, dar ne obisnuim si cu asta. Sper sa nu te dezamagesc prin subiectele abordate si te astept de fiecare data cu multa placere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *