12 ani

…au trecut de cind m-am mutat 2000 de kilometri mai hacana de Romania, in Regatul Tarilor de Jos, mai pe scurt, Olanda.

Nu-ti dai seama ce bagaj ai, sau ce ascunzi in spatele dulapului, pina nu te desprinzi cu totul, pina nu te dezradacinezi si te plantezi in alta parte.

Betesugul cu care m-am ales la sfirsitul anului trecut vad ca are si el beneficiile lui. Am avut timp suficient sa-mi transfer articolele din celalat blog si sa recitesc unele dintre ele, mai ales cele de la inceput. Citeva nu mai sunt publicate, acum le consider mult prea personale sau inutile (duh…la ce-am publicat in ultima vreme despre mine nu stiu daca mai e ceva de pastrat in privat…en fin), insa mi-au redat starile inceputului. Apoi, blegos, am alunecat pe panta amintirilor si al nostalgiilor, mi-am amintit de niste oameni care au existat la un moment dat in viata mea la re-inradacinare, unii mai sunt si acum aproape, altii, din pacate, au disparut fizic de pe lumea asta sau au plecat spre alte zari, inapoi la casele lor sau spre noi „acase”.

In primii ani am trait cu uimire (cum ne tot indeamna dr. Vasi Radulescu in cartile sale sau online), cu bucurie si un fel de teama sa nu gresesc cu ceva… nici acum nu-mi explic aceasta teama care ma cuprinsese, bine ca n-a durat mult!!! E cliseu ce spun, insa am invatat mult despre mine, m-am dezvaluit in forme pe care nu stiam ca le am in interior, am pastrat cite ceva de la „vechea” eu si am lasat sa ma dezvolt in noul sol. Am fost uimita sa constat cit de flexibila am devenit aici, pentru ca, abia acum pot spune cu certitudine, inainte nu eram, desi aveam aceasta impresie despre mine 🙂

Am invatat ce inseamna rabdarea, in primul rind, cu mine, cu sistemul si cu necunoscutii care mi-au iesit in cale. Am mai invatat ca nu trebuie sa fii geniu sau elita si ca „doe je best en het komt in orde” e suficient si nu-ti taie nimeni capul, nu trebuie sa lucrezi mai mult decit necesar sau sa dovedesti ceva.

Desigur, au existat si momente de frustrare, in care m-am simtit persecutata (e cam dur cuvintul!), nu pentru ca sunt romanca ci pur si simplu din cauza incompetentei altora, din cauza lacunelor din sistem sau din cauza vreunei erori umane. No biggie, totul a trecut, poate vin altele! Nu am incercat sa ma integrez fortat, daca s-a intimplat a fost firesc si natural. Cind m-am simtit nedreptatita am spus cu tact ce ma supara, fara sa-mi inghit frustrarile si sa le transform in ceva mare si veninos.

Am zis din capul locului ca in momentul in care pot sa fac o gluma in olandeza, cind imi voi gasi o coafeza care sa stie sa ma tunda si sa ma bibileasca cum vreau, cind voi folosi sistemul medical la maxim, fara vreo fuga in Romania sa-mi controlez splina, de exemplu, atunci chiar voi fi acasa. Poate n-o sa va vina sa credeti, insa o coafeza si o cosmeticiana a fost cel mai greu sa gasesc! Pe cit de frivol pare subiectul, mi-a dat multi ani bataie de cap. Nimic nu se compara cu un cap aranjat dupa preferinta si placut tau! Iar despre sistemul medical, ce sa zic. M-am indragostit de el (nu ma luati in seama, sunt sub influenta unui Dr. McDreamy pe care l-am cunoscut azi :)) ). In spitale n-am ajuns foarte des, doar de citeva ori (si ca pacient si ca vizitator), insa suficient cit sa-mi fac o impresie si sa declar ca este asa de bine pus la punct, birocratic vorbind, si fiecare pacient este tratat cu respect, inteles, lamurit si nu este grabit pentru ca „mai astepat si altii la usa”. Nu exista preferinte, nu exista spaga, esti ajutat la nevoie, se face totul pentru tine. Asta este experienta mea. Desigur, categoria din sanatate numita „medic de familie” o pun in alt loc, intr-un sertaras cu mici nemultumiri.

Tot la inceput am hotarit sa nu-mi largesc cercul de prieteni pe criterii etnice. La vremea respectiva se organizau muuulte petreceri si intilniri romanesti la care nu am participat niciodata. Daca am cunoscut pe cineva ma intrebam in primul rind daca in Romania as fi putut avea vreo relatie de prietenie, amicitie, cum vreti s-o numiti voi, cu persoana respectiva. Foarte simplu!

Dupa atita amar de vreme inca ma bucura fiecare salut pe strada, chiar daca nu ne cunoastem, faptul ca mi s-a oferit ajutor cind abia mergeam sau ca sunt judecata si apreciata pentru ceea ce reprezint eu ca om si nu de unde vin. Chiar o sa public saptamina asta un articol de acum citiva ani care n-a vazut luminapina acum.

Imi aduc aminte cum m-am infipt prima data in namol, neavind experienta prea mare cu bicicleta, sau cind am plecat in rochie ca deh, toate olandezele pot sa mearga gratioase in fuste si rochii pe doua roti, eu de ce n-as putea? M-am trezit la un moment dat cu rochia ridicata pina la mijloc. Nu stiu nici acum cit timp oi fi pedalat cu poalele-n briu, in toata splendoarea! Ah, si inca ceva, nu numai ca nu ma mai deranjeaza ploaia, am si alergat cind ploua cu galeata! Ha!

12 ani…o viata de om, ce sa mai!

What does this button do?

The voice is a precious instrument, an emotional instrument. There is nothing between you and your audience. There is no guitar plank to hide behind, no giant stack of keyboards, no battery of tom-toms. There is nothing and no one to blame except yourself, and an audience will murder you and dance on your grave in a heartbeat if you let them.

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

Oohh…nici nu stiu cum sa incep si cum sa va indemn sa cititi autobiografia lui Bruce Dickinson. Azi-noapte am terminat cartea si acum ma simt putin dezorientata pentru ca nu stiu ce lectura ar putea sa ma atraga dupa volumul lui Bruce.

Faceti abstractie de faptul ca este vocalistul unei trupe heavy metal, ca poate n-ati auzit de aceasta si ca, in niciun caz nu e printre preferintele voastre in materie de muzica. Ptiu, „satanistii” astia! Sau ca e trupa mea de „capatii”, iar el unul dintre eroii mei in viata (oh, ce mult sun a grupie! ) Bruce Dickinson e mult mai mult de atit! E un fenomen! Si nu e la prima „indrazneala” scriitoriceasca. Daca stiti de cine vorbesc, veti fi mai mult decit incintati sa aflati, la prima mina, cum s-au nascut niste piese, unde s-au inregistrat albume si, in general, chestii de culise, fara a trece granita spre gossip, indecente sau razbunari ieftine.

„Flight of Icarus” began life in a toilet. Adrian was found of playing guitar in bathrooms – he liked the ambiance from the tiles – and, while he was noodling away, I heard a sequence of chords and started singing along to them. The chorus of „Flight of Icarus” just started flying like an eagle as a result.

I quickly realised that we potentially had a song under four minutes that could do the unthinkable for Maiden: airplay on US radio. For the lyric, I flipped the story of Icarus on its head and made the father the villian of the piece. Driven by ambition and ego he forces his son to fly, with terrible consequences as his son, in youthful exuberance, flies too high and his wings melt. Basically the pushy parent revisited

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

A trait citeva vieti si, ma intrebam pe parcursul lecturii, daca nu cumva e vreo felina, de cite ori s-a intilnit fata in fata cu moartea, fara sa braveze. E genul de om care musca din viata ca dintr-un mar pirguit, care traieste la intensitate si stie ca nu are timp sa-si plinga de mila.

Daca vreti inspiratie, umor de calitate, trairi, daca vreti sa invatati ceva, cu doua miini va recomand „What does this button do”. Inlocuieste orice carte de dezvoltare personala pentru ca nu ai cum sa nu te imbibi din entuziasmul si pozitivitatea lui. Ca sa clarificam, vorbim de o persoana care acum citiva ani a descoperit ca are cancer.

I was beginning to feel quite important, but in among the bravado was the temptation to despair. For three days or so, all i noticed were hospitals, churches and graveyards. By, God, London was infested with the bloody things.

On the way to the pub, I considered how I felt about my cancer. Nobody could answer the question, „Why me?” Actually, I reasoned ,it’s probably just shitty bad luck. Nobody was out to get me and my cancer was an aberration. I thought about hating it, but I’m not good at long-term hating – I’m a momentary, flash-in-the-pan sort of chap when it comes to anger. I would say life is too short to hate cancer; I would treat my cancer as an uninvited guest and politely but firmly dismiss it from my house

Bruce Dickinson, „What does this button do? An autobiography”

Pentru mine a fost o bucurie sa citesc aceasta carte, sa il citesc pe autorul Dickinson care nu este deloc novice sau neindeminatic cu istorisirile in scris, sa vad omul din spatele scenei si sa mi se confirme caracterul pe care banuiam ca-l are. Stiu ca micul meu articol nu face dreptate volumului in sine, dar sper ca v-am convins sau v-am facut curiosi macar o picatura. Si mai am convingerea ca nu si-a angajat niciun ghostwriter pentru autobiografie.

„What does this button do? An autobiography”, a aparut la editura HarperCollins Publishers in 2017. Daca nu se gaseste in Romania (si cred ca nu), as sugera comanda online de pe book depository, stiu ca livreaza gratuit wordwide.

Femeia la 40 de ani

Pentru ca inca nu mi-am completat rubrica „”despre mine”, va dezvalui cite ceva prin fiecare post pe care-l public. Asadar, tocmai ati aflat ca am 40 de ani…si un pic, adica 42.

Cum am ajuns sa scriu despre asa ceva pe blog? Deunazi vorbeam cu o prietena la telefon care m-a intrebat cum a fost la neurolog. Primul cuvint care mi-au venit in minte a fost…batrina, virstinca. Asta am simtit cind am vazut ca atit asistenta cit si medicul specialist sunt muuult mai tinere ca mine. 🙂

Pina acum citiva ani am fost cumva speriata, intrigata si, in acelasi timp, nerabdatoare de gindul ca incep o noua etapa, o noua virsta care se scrie cu 4!!! Cind s-a ajuns aici???!!! Right? Timpul trece, s-au tesut povesti si mi-am mai umplut tolba cu ceva amintiri si, iac-asa, fara sa-mi dau seama, ajung la pragul de 40. Evident, nu s-a intimplat nimic notabil, adica nu m-am culcat la 39 fresh si ca o floare si dimineata, la 40 eram complet alta, plina de riduri si cu viata ajunsa la capat. Ba chiar m-am convins ca virsta, asa cum pretutindeni se spune, e doar o cifra. Cum alegi sa o traiesti, asta face diferenta!

Indraznesc sa spun ca este una dintre cele mai frumoase etape, cu multe transformari interesante si in acelasi timp simti cum se aseaza organic lucrurile plus ca ai, natural, o alta atitudine. Ma hazardez, oare, sa declar ca este un fel de adolescenta a virstei a treia? Da, aceasta virsta mijlocie e etapa adolescentina a batrinetii!

Simt cum evenimentele si faptele au capatat o alta dfinitie, totul se transforma si se linisteste intr-un fel in care nu l-am experimentat la douazeci sau treizeci de ani, am devenit mult mai selectiva din toate punctele de vedere, emotional nu ma implic asa de mult incit sa imi tulbur sufletul la nesfirsit, calmitatea si reflexia sunt la ordinea zilei. Ma vad altfel si nu mai strimb nasul, nu mai „colectionez” lucruri inutile si oameni care nu-mi spun nimic sau nu ma ajuta sa cresc. Si nu, nu fumez nimic in caz ca va intrebati!

Cred ca fiecare femeie, daca nu a facut-o in mod constiincios pina acum, trebuie-trebuie sa aiba grija de oase, muschi, vagin si creier. Si nu este optional!!!

Sa ne pastram cit mai natural (prin alimentatie si ceva suplimente acolo unde si daca este necesar) densitatea osoasa astfel sa reducem osteoporoza sau nedoritele fracturi. Sa facem sport si sa pastram masa musculara de ce nu, poate sa o si marim, prin sport, activitate fizica eventual zilnica dar sustinuta si regulata. La fel de importanta este si zona intima. Nu vrem sa avem un asa zis „vagin senill”. Prin atrofierea organului si subtierea peretilor vaginali, mucoasele membrane se usuca, all in all intreg „sistemul” poate sa pice pur si simplu ca electricitatea ceea ce duce mai tirziu la incontinenta urinara, sa amintesc numai asa ceva ca sa nu ne adincim in depresie 🙂 Asa ca nu va refuzati placerea de aface sex sau dragoste cit mai mult. Si bine!

Desigur, la fel de multa importanta dati si creierului, aceasta materie gelatinoasa care trebuie onorata pentru tot ce face pentru noi. Cititi cit mai mult, mergeti la concerte, vedeti filme, intilniti-va cu prietenii, fiti curioase, practicati meditatia.

Pina la urma cred ca sunt niste reguli de bun simt, nimic exagerat si la indemina fiecareia dintre noi. Tot ce imi doresc este sa imi traiesc restul vietii cit mai senin si frumos, iar pentru asta nu e niciodata tirziu sa ma onorez cu o viata sanatoasa, sa-mi pastrez mintea ascutita, sa am grija de mine fizic si mental si, daca asta e dorinta mea, sa o iau de la capat in orice domeniu. Ideea e sa o facem cu gratie si forta. Excesele au fost la douazeci, zic.

It’s all glamour, right?!

Pina sa fiu eu cea rapusa la pat, nu m-am documenta prea mult despre ce inseamna hernia de disc, cu ce se maninca si cum o imblinzim. Desi, retrospectiv gindind, au fost niste semnale tot anul ca ma paste asa ceva (acum exista suspiciunea ca am dus pe picioare una din cele doua hernii, fapt care ar explica multe). Durerile mele de spate sunt foarte bine cunoscute de medicul de familie, de-a lungul timpului am incercat diferite metode de inlaturare si tratament, pe linga medicamentele inhibatoare si de relaxare musculara, am facut fizioterapie in nenumarate rinduri, am folosit bandaje neuromusculare si ventuze si am ajuns si la un chiropractician. Anul care a trecut mi-a adus citeva episoade pe care reusisem sa le tin sub control in modul descris mai sus (one at the time) pina la momentul zero de la sfirsitul lunii noiembrie. Inca sunt un caz deschis, nu am terminat inca investigatiile si mai astept un al doilea sau reconfirmarea diagnosticului (exista niste complicatii care au ridicat sprinceana neurologului). Dar nu despre asta voiam sa vorbesc, ci despre partea mai putin vazuta de la distanta cea din culisele bolii.

Orice afectiune te umileste, cred ca asta este un fapt. La un anumit nivel asta simti. Asta mi s-a intimplat, desigur, si mie. Sa ating un nou prag al umilintei.

Voi aminti citeva din neplacerile prin care am trecut eu de cind am fost rapusa la pat mai bine de o luna fara sa ma pot misca.

-dusurile sunt mai rare si chiar inexistente in primele zile, prima saptamina chiar, ca altfel lesini. Iti prioritezi fiecare miscare si fiecare respiratie si mai important e sa mergi, totusi, la toaleta decit sa fac dus;

-sa depinzi de altii si sa n-ai intimitate nici in baie ca singur nu poti sa te tii pe picioare;

– kilogramele care vin cu statul imobilizat;

-parul incilcit dupa prima saptamina pentru ca atunci cind te-a luat durerea nu ai mai avut timp sa te gindesti la asa ceva si sa-l prinzi in coada;

-partenerul este cel care te dezbraca si iti pune chilotii pe tine (hello moartea pasiunii!);

– de prea mult stat in pat si medicamentele care dau constipatie apar si hemoroizii;

-nu ai cum sa te epilezi, nici cu ajutor nici fara, iar de dus la salon nu se poate vorbi, asa ca te prezinti la medicul specialist in toata splendoarea cimpanzeu-style;

-daca ai „norocul” sa iti apara fire albe de tinara (moi!) acum e momentul sa hotarasti daca vrei sa-ti lasi culoarea naturala sare-piper pentru totdeauna! Oricum, nu prea ai alternativa, fizic nu ai cum sa te vopsesti. Hei, trebuie sa-ti alegi cu grija prioritatile: mersul la buda sau vopsitul (cum am mai spus)??!!

– dupa ce, timid, reusesti sa faci citiva pasi si sa mai iesi si tu in lume, ajungi sa enervezi colegii pietoni cu mersul tau incet si sontic;

-desigur, toata activitatea fizica si performanta la care ai ajuns pina sa te imbolnavesti e aruncata la gunoi, sau mincata de ciine. Cind te repui pe picioare te asteapta beginner level;

-iti trebuie muuulta rabdare cu tine, cu boala, cu ceilalti care nu au capacitatea sa inteleaga cit de dureros poate sa fie daca nu au trecut prin asa ceva sau nu au experimentat first hand linga cineva cu hernie de disc(uri);

 – am renuntat la alt fel de imbracaminte decit cea predominant sportiva desi tu abia pasesti, nu faci performanta, dar este singura comoda. Ajungi sa iesi in adidasi (incaltaminte comoda si fara toc) si geanta de piele pe umar. Style-ish, nu?

-vorbesti la telefon, sau esti prin vreo sala de asteptare si din senin scoti un au-au-au la diferite intensitati vocale. Nu, nu am luat-o razna, ci ma trec „socuri electrice” prin piciorul inca amortit;

– esti in imposibilitatea sa explici (in orice limba) ce simti uneori pe piciorul „adormit”, pe linga socurile amintite mai sus sau senzatia de taiat cu lama pe muschi, mai e si o a treia foarte greu de descris. Eu i-am zis „un fel de atac de panica al piciorului” – go figure!

Intre timp, din fericire, arat mai mult a om, femeie, decit animal salbatic. Dar am fost in acel stadiu al existentei de care am vorbit mai sus, fara voia mea.

In concluzie as mai cere, in numele nostru, al celor suferinzi, sa ne acordati putin credit. Daca vedeti pe strada sau in fata blocului o persoana care pare neingrijita, in haine lejere, cu parul in toate directiile, ginditi-va ca exista sanse ca ea sa sufere si sa nu se afle (pe moment) in capacitatea fizica de a face mai mult decit un hooker shower sau, intr-un caz fericit, un dus normal,. Multumesc!

Putin despre iubire

Sfirsitul anului 2018 nu a fost unul prielnic mie, desi imi facusem niste planuri grozave. Asa se mai distreaza universul, nu?

In prima saptamina, cu o durere atroce care m-a paralizat imi vedeam sfirsitul vietii, literalmente. Pentru ca era imposibil sa conturez vreu plan, sa vad vreo iesire traind cu aceasta durere care parea ca se intensifica la fiecare miscare sau respiratie. Si eram dependenta de cineva! Cum sa mai ai vreo speranta?! La acest nivel creierul nu te mai ajuta pentru ca pe fundal biziie durerea.

Dupa aceasta prima saptamina am primit o felicitare de insanatosire, de la socrii mei. Apoi a venit alta de la sora mea si un pachet cu niste cartulii de la verisoara mea, telefoane si mesaje de la citiva prieteni care au aflat ce mi se intimpla. Aceste mici gesturi au pus durerea intr-o alta perspectiva. Acesta a fost momentul care m-a scuturat si mi-a redus durerea pina la suportabil, m-a facut sa vad ziua de miine. Desigur, sotul meu, pe care l-am poreclit ulterior Kirk (Gilmore girls!) a fost linga mine day in and day out. M-a spalat, m-a dus la baie, mi-a pieptanat parul incilcit, a gatit pentru noi, a facut curatenie, a inchiriat un scaun cu rotile si cirje, a avut grija de cele patru pisici si m-a dus la spital si la programarile cu specialistii.

Ce a schimbat perspectiva si dinamica durerii? Exact…iubirea pe care am primit-o sub diferite forme!

Felul in care mi-am descifrat si inteles gindurile si grijile dupa aceste gesturi, au avut o mare influenta asupra perceptiei. Durerea, sau hai sa-i zicem boala care ma macina deocamdata, a trecut frontiera bio-mecanicii si s-a transformat in ceva ce poate fi tinut sub control, prin dragostea primita de la cei din jur, dragoste pe care le-am aratat-o si eu la rindul meu, printr-un cuvint si-o multumire. Cred ca au simtit recunostinta mea. Sper!

Mi-am aminit apoi ca, la un moment dat, cind venisera niste valuri si furtuni peste mine imi repetam in gind „wherever you go, go with all your hart” si ma ajuta sa trec mai usor peste ore si zile. A fost mantra mea multi ani. Cum de uitasem? Cum de am uitat sa imbratisez aceasta experienta si sa o iubesc, pentru ca, in perspectiva, imi va fi de folos si ma face sa cresc si sa inteleg lucruri. Dragostea aratata de cei din jur mi-a aratat ca pot sa sufar pe o perioada nedeterminata si sa-mi reduc viata la a-mi plinge discurile intervertebrate care sunt fucked up, sau sa primesc iubirea lor si sa o transform in asa fel ca boala sa ramina cumva in plan secund, sa nu mai fie cea dominanta.

Asa ca o floare sau un telefon pentru cei suferinzi este mai mult de cit va puteti inchipui, nu ezitati sa le oferiti cu inima deschisa. Iubirea face diferenta! Am senzatia ca uitam, in general, sa ne iubim, sa iubim si sa ne lasam iubiti.