La inceput a fost canapeaua (III)

In al doilea episod ati aflat cum mi-am repornit practic motoarele. Intimplarea a facut ca la aquafitness sa intilnesc o fata, Tara, care mi-a devenit repede prietena de „mers”. Ne intilneam de trei ori pe saptamina si mergeam in medie 7k prin parcuri, paduri, zone cit mai putin urbane. Astfel ca din pas in pas am ajuns sa vorbim de alergari usoare. Imi doream, insa nu indrazneam. Mai departe de a alerga dupa un autobuz, nu prea incercasem aceasta activitate. In august a fost momentul in care am alergat un minut! Un minut cit o eternitate! Un minut in care mi-am pus la indoiala capacitatile intelectuale alegind sa fac acest lucru. Am ales o aplicatie care practic te duce de la 0 kilometri la 5 in citeva luni, in genul programului „from couch to 5k”.

Nu a mers totul ca uns, au fost saptamini in care ne intorceam la antrenamentele saptaminilor anterioare pentru ca era pur si simplu prea dificil sau am avut doua saptamini de vacanta, si nu amindoua in acelasi timp. Dar am avut determinare. Dupa ce am depasit 20 de minute de alergare continua (aplicatia se baza de fapt pe minute alergate, nu pe kilometri, asupra aplicatiei voi reveni alta data) ne-a incoltit ideea participarii la competitii organizate. Aveam un scop, pentru ca cel initial se realizase. Dupa fiecare nou kilometru parcurs uimirea, bucuria si mindria erau de nestavilit. Din diferite motive am redus antrenamentele de la trei la doua pe saptamina, insa entuziasmul nu s-a raspindit. Ne-a batut vintul, ne-a plouat si ne-a nins, insa noi eram acolo cu un cap rosu ca o tomata dar cu un zimbet timp si permanent. Am reusit sa alergam 5k si ne alesesem deja si o cursa la care sa participam. Ne doream ca in aprilie 2018 sa mergem la o alergare oficiala de 10k. Prea ambitioase?

Nu-mi amintesc exact momentul (calendaristic vorbind) 15 octombrie 2017 este ziua in care am atins cei 5k , locul insa nu-l voi uita! Si uite asa se face ca suntem la un pas de inscriere pentru un 1/4 maraton, in aprilie. Pentru ca mai exista si cite un obstacol, in ianuarie ma accidentez la glezna. Culmea, nu alergind, ci la zumba – intre timp imi extinsesem „aria” sportiva. In februarie cind am revenit inca mai speram ca avem timp suficient sa atingem cei 10k. Nu ma indoiesc ca se putea, insa toate locurile au fost ocupate 🙂

Asa ajungem in mai anul acesta (2018) cind, in sfirsit, am alergat intr-o cursa oficiala!

La inceput a fost canapeaua (II)

In prima parte v-am familiarizat cu extraordinara mea performanta sportiva de pina la momentul zero, moment in care am alergat de buna voie si nesilita de nimeni primul minut din viata mea!

Ce am povestit in prima parte se petrecea in Romania. Apoi am plecat 2000 de kilometri mai la vest, „uitindu-mi” acolo aproape tot echipamentul sportiv :)) Life happens si depresia care zumzaia discret in planul doi, inca din adolescenta, isi face de cap si devine mult mai insistenta. Ajungem in momentul in care ceaiurile, plimbarile, mindfullness-ul si sala (timid sa nu ma ostenesc) nu-i mai dau de cap, asa ca se instaureaza the greatest sadness of my existence sub nume care sfirsesc in -don, -zol, -ron, -zapine, -faxine. Au trecut citiva ani buni in care am plutit in necunoscut, din care imi amintesc doar fragmente, iar daca ar fi sa exprim exact starea in care eram la momentul respectiv ar suna ceva de genul; „I am not here but I would be if I was”.

Intr-un moment de luciditate obosita hotarasc sa opresc lista asta nebuna de pilule si sa incerc sa ma reinventez, asa cit imi mai aduceam aminte din trecut. Nici acum nu-mi pot explica de ce m-am lasat, de ce mi-am dat drumul de mina si am ingropat toata muzica si toate micile placeri care ma tineau la suprafata apei. Au fost ani de auto-izolare, in care am vrut sa fiu lasata in pace. De toata lumea si pe termen nelimitat. De fapt nici nu mai voiam sa fiu. Nu mai voiam nimic. Am fost momente in care, instinctual, am „inghetat” ca sa pot exista mai departe.

Vineri 20 ianuarie 2017 este ziua in care am incetat sa mai inghit -faxine si -zapine pentru totdeauna! Si sa reinvat sa traiesc. Stiam ce ma asteapta, stiam ca vor veni saptamini si luni de chin, dar am refuzat sa ma gindesc prea departe si am luat fiecare zi asa cum a venit ea. Nu a fost usor, au fost momente de sevraj cu nemiluita. Cu cit se ducea timpul, in loc sa devina mai usor, devenea mai dificil. Mersul la fitness nu era o alternativa, n-as putea sa spun de ce, insa am aterizat in bazin, la ore de aquafitness si aquaboot camp. Cind s-a mai inverzit afara am hotarit ca e timpul sa fac plimbari zilnice, 2-3-5 kilometri.

La inceput a fost canapeaua

Trebuie sa spun din capul locului ca in viata mea am facut ceva miscare, insa in hopuri, niciodata ceva constant. In generala si liceu am avut sfinta scutire, asa ca educatia fizica o petreceam oriunde altundeva numai pe vreun teren sau prin vreo sala de sport nu.

Cred ca m-am intilnit cu acest animal feroce numit generic sport la citiva ani dupa ce am terminat facultatea.  Si atunci pentru ca mi s-a pus un club de sport in fata ochilor, literalmente. Practic, sala era chiar vizavi de locul meu de munca la acea data. Asa am considerat ca a venit timpul sa vad cu ce se „maninca” (ha!). Era o sala mica, mai mult neaerisita, la un demisol. Faceam aerobics cu o instructoare inca studenta la Educatie Fizica, foarte stricta si neiertatoare. Cred ca mergeam de trei ori pe saptamina, una din zile fiind simbata- zi in care ma motivam destul de greu pentru ca aveam senzatia ca merg la serviciu. Uneori imi mai bagam nasul si pe la aparatele de fitness, trei-patru la numar sau in sauna micuta. Aveau si dus! Imi inchiriasem si un dulapior ca sa nu ma plimb cu toate sarsanalele dupa mine pentru ca nu aveam masina si traversam orasul in doua de-acasa la serviciu si sala. Am mers o vreme constant, poate un an, un an jumatate. S-au produs niste miscari pe-acolo care nu mi-au placut si am gasit un nou lacas de transpirat nu foarte departe de aceasta. Cred ca am fost  de trei ori. Nu imi mai facusem abonament, era o sala de fitness, fara ore de aerobics, si am preferat sa platesc pe sedinta. Mi se complicase putin viata si aveam alte prioritati la vremea aceea.
Toul a culminat in momentul in care mi-am invitat niste colegi la sala. Au fost foarte incintati, s-au entuziasmat si ei la acea prima intilnire cu aparatele, ce sa mai… sport si voie buna. Cheia dulapului meu i-am dat-o unui coleg. Acesta, impreuna cu gasca vesela a plecat mai devreme, iar eu am decis sa ramin sa-mi termin circuitul. Mare greseala! Imagiati-va… Iarna, frig, tirziu, tricou, uda leoarca, fara nicio cheie sau telefon! Socotiti si spuneti ce va iese… Acela a fost punctul in care am incetat sa mai merg la sala pentru vreo citiva ani!

In intreaga mea existenta terestra alergarea de placere nu a existat. Cea de nevoie se mai producea din cind in cind, insa se lasa cu durere acuta sub coaste. Asa ca niciodata n-am considerat ca voi fi in stare sa alerg pentru ca vreau si…soc si groaza…imi si place!!!