M-am obisnuit sa…

De cind m-am mutat in Olanda, iar asta sa fie de vreo 9 ani si mai bine, am capatat unele obiceiuri pe care nu le aveam si de care nu am fost constienta pina nu mi s-a atras atentia in citeva rinduri. Nu zic ca sint proaste, nici vorba, ba chiar mai „safe”.
De exemplu, in Romania, pe unde treceam (mai ales la mine acasa) lasam toate luminile aprinse. In toata casa. Toate becurile ardeau de cum se intuneca si pina ma culcam, foarte tirziu in noapte. Nu ma deranja absolut deloc lumina puternica, fie ea alba de neon fie cea de bec obisnuit. O perioada mi-a fost foarte greu in Olanda sa vietuiesc pe lumina difuza generata de lampile asezate in diferite colturi ale incaperilor sau, mai rau, lumina celor citeva luminari decorative. Simteam ca-mi pierd vederea, ca-mi fortez prea mult ochii, ca mai mult bijbii pe intuneric. Nu stiu cind s-a produs schimbarea, habar n-am in cit timp, cert este ca acum ii chinui pe toti, mai alesc cind merg in vizita in Romania. Nu numai ca prefer o lampa, insa sting tot! Doar imi lumineaza eul meu interior suficient, de ce sa mai consumam inutil si energie?!
Acum citeva saptamini eram in vizita la matusa mea. Stateam linistite de vorba, la o tigare, cind se aud batai in usa. „Intra!”, spune ea. Nu se intimpla nimic mai mult decit o busitura si apoi soneria. Eu, asa cum fac acasa, inchisesem cu cheia dupa ce intrasem. La fel si la bunica-mea acasa, cred ca am produs multe vinatai pe umeri si brate prietenelor sale obisnuite sa vina in vizita si sa intre direct dupa doar un cioc-cioc. Mi s-a explicat ca exista interfon si nu mai e necesar. Da, e adevarat, cu ani in urma dormeam cu usa deschisa, plecam de-acasa fara sa mai verific, am si gasit-o dimineata putin crapata. locuri noi, obiceiuri noi…
Eram la farmacie, trebuia sa cumpar niste medicamente. Ei bine, doamnele, foarte dragute, imi puneau totul in pungi de plastic. Am refuzat politicos. Si s-au uitat la mine usor suspicios cum imi indesam plina de gratie toate medicamentele in geanta, e linga niste plase de material cu care urma sa plec la supermarket. Pentru ca eu am totdeauna plase in geanta! Refolosibile. Acest lucru l-am adoptat foarte bine acasa, mai ales de cind toate pungile si pungutele de plastic se platesc. Spun mai ales pentru ca aceasta deprindere am capatat-o din convingere ca astfel pot sa mai salvez si eu o balena, un copac, mediul. In plus, niciodata n-am avut nelipsitul din gospodarii a „sertarului cu pungi”.
Imi aduc aminte ca la inceput, in Olanda, mi se intimpla foarte des sa intre in vorba cu mine la cumparaturi diverse persoane necunoscute, fie ele cumparatori, fie vinzatori. Nu stiu cum ma uitam, insa cu siguranta ii dezarmam. Evident, acum nu mai am nicio problema si vorbesc cu toata lumea, ba mai am si initiativa unor conversatii spontane. Am realizat ca am devenit foarte guresa in Romania cind, fie se uitau la mine un pic chioris si oamenii plecau mai departe, fie obtineam opusul (mai ales de la vinzatoare), si astfel aflam o gramada in cele citeva momente in care se scanau produsele si pina le puneam in plasa. Asa ca daca cineva intra in vorba cu voi nu fugiti, nu e nicio besmetica, sint eu!

Iratus hominem


Ca tot e inceput de an sa vorbim despre cluburile de fitness. Mai bine zis de cei care le populeaza. De fapt, o sa ma opresc doar asupra unei anume tipologii, revenind la subiect in alte episoade 🙂
Ma refer la acei Adonisi, pupatorii propriilor muschi, cei mai mari fani ai lor insisi.
Ii vezi de la intrare in sala, poate chiar de la usa cind tu ramii o secunda in prag, in gindurile tale intrebindu-te cine te-a adus acolo, ca mai bine stateai pe canapea cu niste chipsuri in nas si pe Netflix. Asa, sa revenim, tu la usa pe ginduri cu intrebarile tale existentiale, ei, deja cu ochii dati peste cap ca ii incurci si le scurtezi timpul de uitat in oglinda cu gantera de o suta de kile in labuta dreapta.
Ei sunt tot timpul incrincenati, pe frunte le razbate un rid adinc de atita incruntare. Dar de ce or fi ei suparati, m-am tot intrebat, inocent si retoric?! Cred ca sunt suparati pentru ca tu, amatorule, nu-ntelegi ce treaba serioasa fac ei si le iei aerul si spatiul! 
Nu numai ca au barcile scufundate de cind intra in sala si mult dupa ce pleaca (imi inchipui ca dureaza ceva pina li se relaxeaza muschii frontal, sprincenos, orbicular, zigomatic si rizorius), dar au si o privire foarte pierduta. Ca si cum pe retina le ruleaza cel putin Titanicul, daca nu vreun documentar despre teoria conspiratiei. Ochisorii incep sa le licareasca doar cind ridica greutati in fata oglinzii si se vad, se recunosc. Atit! 
Ei merg apasat si important, au un cocktail de prafuri cu apa in bidonase si de regula nu prea pot sa stea cu bratele lipite de corp sau picioarele apropiate pentru ca nu le permit muschii atit de, oh!  lucrati. 

Acum serios, ati vazut ce suparati sunt in general toti cei care merg la sala? Poate ca e de la aerul inchis, nu-mi dau seama, inca cercetez. 
Va rog sa luati acest mic articol exact ceea ce este, un plamflet.



#fieca

 


Acum ca s-a incheiat sezonul, am revenit la rutina (sau incercam), ca am fost inundati de lumini, sarmale, sampanie si lamultianuri, va rog sa-mi permiteti sa va „urasc”* si eu cite ceva.

Eu as vrea sa te puni pe tine insuti/insati in capul listei, intotdeauna si in veci.
Daca ai vreo idee in cap, scoate-o de-acolo, materializeaz-o, lupta pentru ea pina in pinzele albe si-napoi.
Daca iubesti pe cineva spune-i.
Daca vrei ceva, go for it.
Daca te indoiesti vreodata de ceva, asculta-ti instinctul.
Si nu te lasa balta, niciodata!
Ai incredere totala in tine.

Sa ai un an bun! 
xoxo



urasc =urez+doresc*