Cei doi ani de-acasa

   Am vazut ieri la stiri ca a devenit oficial, copiii sint obligati sa mearga la scoala de la doi ani, da, d-o-i. Au fost ceva discutii de-un an incoace si pina la urma s-au adeverit zvonurile. Zice-se ca aceasta masura ar fi vizat in primul rind pruncii alohtonilor pentru a se evita ca in grupele mai mari sa apara copii care abia rup olandeza.Asadar, de-acum vorbim de grupa 0.
   Moral, sint pregatita, asa ca in momentul in care testul imi arata doua liniute voioase si colorate, dupa ce ne bucuram seara cind ne-adunam pe-acasa, de-a doua zi incepem cautarile sa-i gasim ovulului fecundat un loc la vreo scoala din cartier, care sa nu fie catolica sau musulmana,  nici departe de casa, eventual cu parcare fara plata in zona.
   E bine, e rau? Ma gindesc ca un copil de doi ani se tine binisor pe picoarele dinsului, maninca orice, de preferat putine spre deloc dulciuri, ba mai face si fraze scurte si limpezi, deci comunica. Probabil ca la prima vizonare a pruncului dupa nastere, familia si prietenii ii dau drept cadou ghiozdan, caiete si creioane colorate, ca, practic, doi ani trec ca vintul. Urlatelul va avea program strict cu trezit la 6 jumatate, si adio timp de suzeta si citit pe olita pentru ca suna clopotelul.
Probabil ca la 4 ani imi va spune ca s-a indragostit de colega de banca si vrea sa o ceara in casatorie, iar la 6 pleaca cu prietenii, toata vara, intr-o vacanta in Europa, cu trenul.

   Reactii adverse n-am prea auzit, ba lumea e destul de multumita ca astfel mai ramin in buzunar banii de bona sau cresa, iar parintii se pot duce linistiti la serviciu si isi vad la fel de linistiti si de viata lor sociala. Deci, win-win situation.

Facts.
Nu am vasta experienta cu copiii, insa am observat ca aici sint ceva mai calmi decit cei din Romania, mai putin urlatori, nu foarte rasfatatisi ceva mai intelegatori. Si nici prea legati de parinti cu lanturi, cordoane si sireturi. Au activitati si responsabilitati o data cu intrarea in sistemul de invatamint si nu merge cu „lasa mama ca esti mic”, iar mamele, de cele mai multe ori, sint tratate egal in autobuz, tramvai, coada, aeroport, si nu asteapta sa li se faca loc doar pentru ca au un copil in carucior. Daaaar, in orice locatie un prunc e binevenit, indiferent ca e magazin, restaurant, hotel … intelegeti.

Mai stiu ca la 7 jumatate micutii zburda veseli si galagiosi spre scoala, precum un cird de pasari gata de plecare spre tarile calde. Ce inseamna asta? Disciplina. Inseamna ca parintiibunicii nu cred ca „o sa se sature de trezit dimineata tohata viata, lasa-l sa mai doarma un pic”.
Ca sa extind putin ideea, la ora 7 in orice tren din Olanda este o aglomeratie de nedescris! Olandezii nu sint cei mai tacuti mergatori la serviciu, ba chiar le arde sa cinte, sa faca glume si sa fluiere la prima ora a diminetii. Traficul de zeci de kilometri e un lucru firesc inainte de-a rasari soarele. De ce? Pentru ca toti acesti corporatisti s-au trezit la ore mici de cind se stiu, si li se pare firesc. Eu sint o pasare de noapte si departe de o persoana matinala, asa ca de-aici invidia 🙂

Ah, da … concediu maternal e de maxim 3 luni – trebuie sa mai sap pentru o informatie 100% corecta. Deci, daca vrei sa-ti cresti copilul pina sa-l trimiti obigat-fortat la scoala, te lasi de serviciu. Dar asta inseamna mai putini bani returnati de la taxe pentru cresa, pentru ca, nu-i asa, ai nevoie si de me-time din cind in cind si macar doua zile de cresa pentru bebe.
Sa va povestesc de o prietena cu o fetita de 2 ani jumatate. Mama lucreaza, face naveta zilnic – 2 ore cu trenul dus-intors, tatal lucreaza, ei traiesc separati, dar in aceasi zona a orasului. Copila dusa la cresa de cind se stie. Asta inseamna ca dimineata, la 0730, pe zapada, ploaie, cer senin, ea se afla in fiecare zi lucratoare in scaunelul din spate, cu casca pe cap, pe bicicleta mamei. Ca sa-i diversifice activitatile face si balet dupa cresa. Probabil ca acum incepe scoala.
Cu bataie foarte lunga, va mai zic ca sistemul asta militaresc functioneaza, ba chiar cu succes, pentru ca economia merge, Olanda s-a cam mentinut pe linia de plutire in anii astia agitati si altfel nu-mi explic de ce toti s-ar muta aici?

Ma intreb cind vom afla ce are de facut bebelusul in viata intrauterina, chiar sa stea, asa, degeaba?
In ceea ce ma priveste inca imi cintaresc decizia, a fi sau a nu fi un rolandez?

Viciile vs eu

   M-am apucat de fumat pe la 14 ani. Invatam pentru examenul de treapta intii la liceu, ai mei plecasera la o nunta in alt oras si eu eram sub „observatia” bunicii  care statea citeva blocuri mai incolo. Conventia era sa ma prezint la ea pentru prinz, cina, somn, iar dimineata dupa micul dejun eram libera sa merg acasa sa invat. Vara-mea, mai mare cu citiva ani, s-a oferit voluntar sa treaca pe la mine sa se asigure ca e totul ok. Desigur, diavolita din ea vorbea, pentru ca scopul real era fumatul pe balcon.
Mai 1990. Asa am intrat eu in lumea nicotinistilor, pe balconul parintilor, invatind pentru admitere, cu More rosu si verde. In vara aia am fumat pe-afara, in debaraua buniciclor, in boxa de la subsolul blocului, pe balcon. Apoi a inceput scoala, eu la liceu, noul viciu s-a dezvoltat de la sine si fara sa-mi dea prea multe batai de cap unde sa-l practic. Asta pina-n iarna, cind dupa o ora chiulita si petrecuta in bar m-am dus acasa gata afumata si buna de pus in galantar. Taica-meu, cu ochi de vulturi si nas de profesor m-a intrebat scurt daca fumez. La fel de scurt i-am raspuns ca da. Mi-a spus sa nu exagerez si sa nu fumez chiar pe oriunde, ba mai mult, cind conditiile permit (aka maica-mea nu e acasa) pot sa stau si pe balcon. Multi ani nu m-a vazut fumind, stia, il anuntam ca ma duc putin pe balcon, insa n-a avut curiozitatea sa ma vada, eu, evident, n-am insistat.
Multe pachete si patru ani mai tirziu, dupa ce imi si mutasem cuibul de-acasa, in ziua in care am luat la facultate, i-am marturisit si maica-mii.

   Aprilie 2006. Vreo 14 tigari in pachetul de Malrboro light lung aterizeaza la gunoi, eu m-am hotarit sa renunt la lunga si sincera prietenie cu tutunul. Mai lunga decit orice relatie de amor pe care am avut-o vreodata. In toti anii astia am incercat toate tigarile posibile, de la Carpati, BT la Gauloises, Camel (tot cautind femeia dezbracata de pe piciorul camilei) mentolate, subtiri, cu arome de cirese, vanilie, scortisoara, cartonate si necartonate, tutun sub buza, joint … O luna cred ca a fost mai greu, insa stateam mult afara, am facut rafting, am sarit intr-un lac fara sa stiu sa inot, mergeam la sala aproape in fiecare zi, nu mai intram in baruri, la serviciu nu se mai fuma decit afara, am fost incurajata, si-mi placeau la nebunie serile de primavara tirzie fresh. Apoi a venit vacanta si am uitat complet de tigari. Nu m-am pacalit, ba chiar trecusem in tabara opusa, imi dadeam ochii peste cap cind imi ajungea pe la nasul sensibil ceva miros de tigara aprinsa.

   Mai 2009. Vacanta in Mallorca. Olandezul, fumator de vacanta, eu curata ca lacrima … lui Ovidiu. Descoperim Malrboro Ice Mint care merge de minune linga o sangria, la ceas de seara. In vacanta aia am fumat citeva tigari. Asta a fost tot. Nu mi-au redeschis pasiunea, ba chiar mi-au dat si-o stare de lesin.

   August 2011. Vreau sa fumez, aprind o tigara, o duc la capat si ma ia cu rau. Ma scurg prin casa, nu-mi gasesc locul, ba aproape ca nu mai pot sa respir. Ma spal pe dinti sa-mi treaca gustul de tutun, dau cu apa de gura, nimic. Un morcov ma readuce in simtiri. Dupa cinci ani asta a fost dansul lebedei.
   Cred ca niciodata n-am fost un fumator „profesionist”. N-am fumat la stres, am fumat de placere. Dimineata  nu era tigara primul lucru la care sa ma gindesc, nu am asociat neaparat cafeaua-tigara, vara fumam decit seara, in masina n-am putut niciodata sa inhalez tutun, nu puteam minca daca se fuma in preajma mea, daca tineam vreo dieta excludeam tutnul, daca eram racita la fel.

Am fost un fumator amator, cred.